Archives for psihanaliza

Adevar prin consens?

 

Adevarul prin consens presupune faptul ca unul sau mai multe enunturi sunt adevarate numai fiindca exista un acord general in ceea ce le priveste. Totusi, in ciuda aparentelor, acordul unanim in privinta unei afirmatii nu ofera garantie ca acea afirmatie este adevarata. Oamenii pot crede si cadea de acord si asupra unor neadevaruri, chiar daca nu sunt constienti de acest lucru. Chiar si in stiinta se poate intalni acest gen de situatie, dat fiind ca la un moment dat toti inteleptii lumii credeau, de exemplu, ca pamantul este plat sau ca soarele se invarte in jurul pamantului. 

Ca urmare, este bine sa cercetam modul in care oamenii ajung la un consens, inainte de a ne forma o parere pa baza opiniei generale. Daca s-a cazut de acord asupra unei afirmatii fara sa existe o concordanta cu realitatea a enunturilor respective, cel mai rational lucru este sa fim sceptici cu privire la acel asa-zis adevar. Oamenii sunt in general creduli si pot fi usor indusi in eroare, mai ales daca enuntul initial (presupus fals) a fost emis si raspandit de o autoritate in acel domeniu. Pe de alta parte, suntem inclinati din fire sa credem ceea ce corespunde propriilor prejudecati si sa selectam din realitate numai faptele care ne confirma parerea preconceputa. Acest lucru se intampla mai ales in domeniul psihanalizei, unde sunt selectate din evenimentele pacientului numai acele intamplari care sustin diversele teorii, ignorandu-se uneori cu buna stiinta acele intamplari care infirma teoriile psihanalitice. Acest fel de gandire distorsionat se numeste gandire deziderativa.

De aceea, afirmatiile care incep cu “Majoritatea crede ca..” trebuie privite cu suspiciune, caci intentia din spatele afirmatiei nu este deloc descoperirea adevarului, dimpotriva, se urmareste ingroparea lui sub povara grea a opiniilor majoritare si manipularea opiniei publice. Nu poate fi admis drept argument valid argumentul bazat pe opinia majoritatii, acesta nu este un criteriu bun pe care sa ne intemeiem opinia. E nevoie de cercetare suplimentara pentru a vedea pe ce anume se intemeiaza opinia majoritatii ca sa vedem daca este justa sau nu. 

 

Terapia relației cu un misogin

 

“Terapia se bazează pe o combinație între abilitățile terapeutului și legătura personală dintre terapeut și pacient. Este un proces intim și uneori dificil. Prin urmare, relația cu terapeutul este la fel de importantă pentru dezvoltarea ta, pe cât sunt cunoștințele și tehnicile lui. Nu-ți pierde timpul, energia și banii cu un terapeut care nu este cu adevărat sensibil la sentimentele și nevoile tale.

Părerea mea personală este că terapia trebuie să fie activă, directivă și limitată în timp. Terapeutul trebuie să-ți provoace multe conexiuni inverse. Prea mulți terapeuți se așază pe scaun și nu își ajută clientul decât cu un da din când în când, sau cu și cum te-ai simțit?

Un terapeut care te călăuzește spre schimbări comportamentale constructive îți va salva timpul și banii. Nu te teme să cercetezi piața. Tu ești pacientul și este dreptul tău să pui întrebări și să primești răspunsuri directe. Cel mai important este să nu temi să te încrezi în instinctele tale.

Pentru a te ajuta în procesul de selecție, îți voi spune câteva lucruri la care trebuie să fii atent/ă:

  • Ți se promite leacul în două sau trei ore, contra unei mari sume de bani.
  • Terapeutul de sex masculin petrece mult timp comentându-ți atractivitatea și/sau spunându-ți detalii despre viața lui sexuală.
  • Terapeutul pasiv și nepăsător, care stă pe scaun și încuviințează tot ce spui.
  • Terapeutul care îți va spune că va avea nevoie de ani întregi ca să te ajute.

Mulți psihoterapeuți, mai ales psihiatrii și psihanaliștii, au fost educați după modelul tradițional freudian, care definește femeile ca fiind deficiente, isterice și masochiste. Terapeutul freudian, bărbat sau femeie, consideră că este treaba lui să ajute femeia să-și învețe rolul potrivit. În acest context, sănătatea înseamnă că femeia a devenit supusă, grijulie și atentă cu partenerul ei, indiferent de felul în care o tratează acesta. Dacă are ambiții proprii, femeia e etichetată ca fiind competitivă și masculină. În mod surprinzător, modelul acesta arhaic a pătruns la scară largă în practica terapeutică.

sursa: www.minddisorders.com

sursa: www.minddisorders.com

Unii psihanaliști de sex masculin favorizează bărbații atunci când lucrează cu un cuplu sau cu o femeie. Acești psihanaliști cred că, dacă există o problemă în relație, este vina femeii. Am auzit psihanaliști care spuneau: Nu se poate ca relația să fie atât de rea cum spune ea. Poate că îi place să fie tratată rău, și îl provoacă. Din nefericire, misoginii sunt printre noi și au multe profesii, iar psihanaliza are și ea partea ei.

Fiindcă îmbracă terapeutul într-o mantie de putere și autoritate și tinde să copie relația părinte-copil, psihanalistul poate să acționeze după scenarii personale atunci când este vorba despre pacientele lui. Situația aceasta este foarte periculoasă pentru o femeie care și-a pierdut deja o mare parte din încrederea în propria persoană, pentru că este implicată într-o relație cu un misogin. Dacă întâlnește un terapeut care are aceeași atitudine față de femei, ca și partenerul ei, toate lucrurile negative pe care le aude acasă vor fi întărite în biroul terapeutului. “

 Dr. Susan Forward – renumit psihoterapeut și autor american

Diferența între psihoterapia psihanalitică și psihanaliză

 

 

Există un dezacord între psihanaliștii și psihoterapeuții psihanalitici de seamă în ceea ce privește recomandările psihoterapiei psihanalitice. Kernberg (1981) de exemplu, spune că psihoterapia psihanalitică este indicată pentru maladiile psihice grave cu tulburări structurale ale Eului, spre deosebire de alții care spun că interpretările caracteristice acestei terapii pot avea efecte maligne asupra acestor persoane.

Diferența dintre psihanaliza propriu-zisă și psihoterapia psihanalitică este dată de diferențe de procedură din cele trei paradigme de bază:

 

1. Analiza sistematică și nesistematică a transferului – interpretarea transferențială trebuie să țină cont și de conflictele dominante din realitatea imediată.

2. Explicarea și interpretarea ca metode privilegiate de tratament.

3. Păstrarea neutralității tehnice – terapeutul nu trebuie să se lase implicat în înscenarea relațiilor obiectale arhaice.

 

În ceea ce privește frecvența întâlnirilor, în psihoterapia psihanalitică sunt necesare 2-3 chiar 4 ședințe pe săptămână, în timp ce în psihanaliză de 4-5 întâlniri sau chiar 6. Regresia nu depinde de frecvența întâlnirilor, totuși, ci de modalitatea de procedură.

În medie, psihoterapia psihanalitică durează tot 5 până la 7 ani, ca și psihanaliza, spune Kernberg, dat fiind că tulburările de personalitate cer mai mult timp pentru restructurare. El arată că în cazul tulburărilor severe și al celor cu tulburări de personalitate borderline se văd cel mai bine conflictele intrapsihice contradictorii.

 

Românca la volan si dreptul ei de a refuza o cerere

Despre traficul infernal din România, agresivitatea românilor la volan, nervii consumați, timpul pierdut în ambuteiaje și înjurăturile care le acompaniază, s-a vorbit câtă apă curge pe Dunăre. Aș putea spune că a devenit un subiect la modă, când n-ai ce spune sau ce scrie, abordezi subiectul românului la volan, acesta oferindu-se cu generozitate tuturor tipurilor de comentarii, mai mult sau mai puțin avizate. Exact acest lucru a făcut și Vasile Dem. Zamfirescu într-un mini-eseu din cartea Nevroza Balcanică, apărută la editura Trei, o culegere de articole publicate deja în Dilema Veche sau pe la diverse conferințe de psihanaliză: a comentat comportamentului românului la volan, mai precis al româncei la volan.

Fidel declarației sale că rămâne psihanalist în orice situație, chiar și în afara cadrului oficial din cabinet,  Vasile Dem. Zamfirescu face câteva interpretări privind motivațiile comportamentului agresiv la volan. În acest demers pornește de la afirmația că cei care claxonează agresiv în trafic sunt fie cei sub medie, cu “automobile modeste, nefiabile”, fie cei cu automobile peste medie. Mergând pe urmele gândirii psihanalistului, putem extrage următorul raționament valabil  în cazul celor cu mașini sub medie (pagina 51, Nevroza balcanică):

  • posedarea unui automobil modest înseamnă poziție socială modestă
  • o condiție socială modestă e motiv de frustrare
  • frustrarea produce agresivitate
  • agresivitatea nesublimată/ nefolosită pentru ascensiunea socială va fi reprimată
  • supapele se deschid și agresivitatea reprimată scapă de sub control doar la volan, pe stadion sau în orice situație care presupune protecția anonimatului

Acest raționament sugerează implicit că dacă agresivitatea generată de conștientizarea unei condiții modeste ar fi fost sublimată și folosită în scopul ascensiunii sociale, atunci ea nu ar mai scăpa de sub control în trafic și am fi scutiți de violența rutieră.

Bun! Putem presupune că domnul Vasile Dem. Zamfirescu vorbește din experiența proprie, fiindcă din confesiunile publicate de dumnealui în  anii 90, aflăm că și-a luat carnet de șofer și mașină destul de târziu (când avea peste 40 de ani), deci până la mijlocul vieții a fost de condiție sub-modestă, după criteriul introdus chiar de dumnealui. Și putem presupune că din cauza aceasta s-a simțit foarte frustrat și a experimentat first-hand cum e să-ți folosești frustrarea pentru a urca pe scara socială, mai ales că ne lasă să înțelegem că nici în 2007, când scrie eseul, nu avea o mașină foarte la modă, în niciun caz un SUV, după cum reiese din text.  

După raționamentul în cazul posesorilor cu mașini sub medie, am putea trage concluzia că lucrurile stau diferit în cazul celor cu autoturisme peste medie, însă Vasile Dem. Zamfirescu continuă cu o ipoteză surprinzătoare și contradictorie, în același timp. Deși bogații n-ar avea motive de frustrare socială, după dumnealui, ei ar avea complexe de inferioritate generatoare de aceeași agresivitate sonoră. Conform raționamentului anterior furnizat de psihanalist, ei ar fi trebuit să nu mai fie agresivi în trafic, din moment ce și-au folosit frustrarea în scopul ascensiunii sociale, concretizată prin automobilul peste medie pe care-l posedă acum. Totuși, explicația oferită de Vasile D. Zamfirescu arată contrariul, că de fapt frustrarea persistă chiar și după ce e folosită în moduri constructive, care duc la ridicarea nivelului social. El susține că acum e vorba de frustrare sufletească și spirituală, nu mai este materială și se pare că, la urma urmei, depășirea condiției modeste nu te vindecă de frustrare, ci doar se mută în alt plan.

Doar material ei sunt liniștiți, în timp ce în sufletul lor profund se agită sentimentele negative ale unor oameni de condiție modestă ce vor fi fost odinioară. Ei se știu frustrați în plan sufletesc și spiritual. Altfel, nu s-ar comporta asemeni celor săraci… afirmă V.D. Zamfirescu în Nevroza Balcanică

Iarăși se naște întrebarea dacă nu cumva psihanalistul vorbește din experința personală, căci evident nu cunoaște experiența personală a celor din trafic. După ce el însuși a depășit frustrarea cauzată de lipsa unui automobil, achiziționând unul, s-a pomenit oare invadat de frustrări sufletești și spirituale? Nu știm, dar, în orice caz, în acest eseu pare tare frustrat de o șoferiță aflată la volanul unui Peugeot. 

Mai departe, drept exemplu de agresivitate în trafic aduce o experiență personală și povestește cum într-o seară, venind de pe o străduță laterală, o șoferiță care conducea cu un Peugeot 206 (este interesant că psihanalistul notează ce model de mașină conducea femeia, dar nu dă niciun indiciu despre propria mașină și mă întreb dacă nu cumva e vorba de o frustrare materială, cauzată de faptul că autoturismului psihanalistului era inferior celui al șoferiței) nu i-a permis să intre în fața ei, deși el i-ar fi dat de înțeles că dorește acest lucru cu “grație și umilință”. Cu grație mai înțeleg – dacă așa au stat lucrurile într-adevăr, căci nu avem decât relatarea psihanalistului, nu și pe cea a femeii – dar de ce cu umilință? Și cum te-ai putea umili făcând o cerere stând la volanul unei mașini? Oare nu e o exagerare aici?

Femeia rămâne impasibilă la cererea lui, nu schițează vreun gest nepotrivit sau agresiv, iar simplul ei refuz e interpretat de Vasile Dem. Zamfirescu drept agresivitate. Din moment ce nu-l cunoștea și nu avea niciun motiv să-i fie ostilă, spune V. Zamfirescu, înseamnă că aceasta i-a plătit o poliță din “ostilitatea pe care o avea față de toți bărbații tiranici din viața ei și pe care nu reușea să o exprime direct, nici acasă, nici la firmă.”

Dar dacă rămânea fidel propriului raționament, psihanalistul ar fi trebuit să recunoască faptul că nici el nu o cunoștea pe femeie și nu știa dacă în viața ei existau bărbați tiranici sau nu, și se putea întreba de ce a asumat așa ceva? Pentru că putea să existe și o altă explicație a refuzului femeii, una care implică politețea bărbatului în raport cu femeile, iar faptul că un bărbat voia să o ia înaintea ei – chiar dacă femeia era în mașină – putea foarte bine fi interpretat ca o lipsă de politețe, mai ales dacă femeia avea în viața ei bărbați respectuoși și politicoși, care îi cedau trecerea. 

Dar o asemenea opțiune putea fi văzută de psihanalist numai dacă era deschis unei interpretări care ar fi inclus și posibilitatea ca el însuși să fi greșit cu ceva, lucru care nu reiese din modul în care povestește. Vasile Zamfirescu pare foarte sigur că femeia era agresivă, deși își cam desființează singur presupunerea prin faptul că descrie femeia drept impasibilă. De ce a văzut psihanalistul agresivitate  într-o față impasibilă pe care nu se vedea nici cel mai mic gest agresiv?

Pe de altă parte, orice psiholog care a urmat o facultate de psihologie și o formare în psihoterapie, știe că asertivitatea presupune tocmai capacitatea de a refuza o cerere, fără a da nicio explicație. Șoferița noastră exacta asta a făcut: a refuzat să dea curs cererii psihanalistului. Femeia avea tot dreptul să facă acest lucru, ca noi toți, de altminteri. Sunt convinsă că nici Vasile Dem. Zamfirescu nu a dat/nu dă curs tuturor cererilor pe care le-a primit în viața dumnealui. Putem spune, deci, că șoferița este un model de asertivitate, în niciun caz de agresivitate.

Sunt două lucruri pe care le trece cu vederea aici psihanalistul: 1. șoferița este femeie și unei femei i se dă prioritate (de către bărbații manierați, desigur), nu i se poate pretinde să cedeze trecerea unui bărbat, chiar dacă are părul alb și chiar dacă acesta se află într-un automobil pe o străduță laterală. La urma urmei, psihanalistul stătea confortabil pe scaun, nu în picioare (caz în care poate ar fi fost de așteptat ca femeii să i se facă milă de bătrânețea lui), iar ceea ce veda șoferița noastră era un bărbat așezat confortabil care voia să intre înaintea ei. Este  rezonabil să presupunem, mai degrabă,  că refuzul șoferiței de a lua în considerarea cererea psihanalistului transmitea următorul mesaj:

Poate că ar fi cazul să învățați că un bărbat are voie să meargă înaintea femeii numai la intrarea într-un restaurant, nu în trafic,  atunci când regulile de circulație nu o impun cu necesitate.

Vasile Dem. Zamfirescu nu a putut vedea un asemenea mesaj ascuns în refuzul femeii, el a văzut în schimb agresivitate și nu a scăpat prilejul de a-și descărca frustrarea produsă de situația respectivă folosind-o pe femeie drept exemplu de agresivitate în trafic.  Pe scurt incidentul poate fi povestit în felul următor:

Un bărbat aflat la volan cere unei femei să-i dea voie să intre cu mașina în fața ei. Femeia refuză cererea lui,  fără să facă veun gest agresiv, dar răspunsul ei nu este luat drept asertivitate (și eventual, lăudat) ci este taxat drept agresivitate. De ce oare? Un răspuns probabil ar fi că bărbatul proiectează asupra ei propria agresivitate provocată de refuzul femeii.  Un psihanalist full-time ca Vasile Dem. Zamfirescu a scăpat un prilej important de a-și cerceta trecutul pentru a depista de unde i se trage pretenția ca o femeie să răspundă neapărat pozitiv cererilor lui, altfel ar însemna că e agresivă. 

 

 

Bau-Bau cu maniere de Făt-Frumos

Politețea este singura dintre virtuți a cărei esență stă în aparența ei, având o valoare ambiguă, insuficientă prin ea însăși, putând masca și bune și rele, zice A. Comte-Sponville în “Mic tratat al marilor virtuți” — și continuă dând exemplu un nazist de o politețe ireproșabilă care dă ordin cu sânge rece să fie uciși mii de oameni. Dar este un ticălos politicos mai ticălos decât unul nepoliticos? În orice caz, cu siguranță este mai cinic, fiindcă denotă o oarecare educație, ceea ce ar presupune conștientizarea răutății sale. A. Comte sugerează chiar că am putea scuza răutatea unui needucat, dar  răutatea unui om educat este total impardonabilă.

Dar putem, oare, scuza și ierta “fiarele”-sau bestiile- fiindcă sunt sălbatice? Dar de ce să fac asta? Ce legătură are educația cu bunătatea? Sunt oamenii educați mai buni fiindcă au primit educație? Bunătatea  are legătură cu creierul și nu cu inima, adică? Îmi aduc aminte că majoritatea oamenilor din satul în care am crescut erau needucați, după criteriile lui Comte, însă rareori am întâlnit oameni mai buni ca ei după ce am părăsit satul. Și m-am tot învârtit  printre oameni educați de atunci.

Pe de altă parte, dacă educația ar duce la creșterea coeficientului de bunătate,  ar însemna ca în secolul 21 în toate țările civilizate să dai numai peste oameni ca pâinea caldă de buni, din moment ce educația a atins cote maxime, nu? Vi se pare că așa se întâmplă? Poate n-ați citit ziarele și n-ați ascultat știrile de dimineață.

“În cazul unei ființe grosolane putem vorbi despre animalitate, despre ignoranță sau incultură, și putem pune totul pe seama unei traume suferite în copilărie, de exemplu, sau a eșecului social. Nu însă  și când avem de-a face cu o ființă politicoasă. Bunele maniere sunt în acest caz circumstanțe agravante care acuză personajul respectiv, individul sau poporul.” mai zice Comte-Sponville.

Wow! Ce noroc cu psihanaliza care pune totul pe seama traumelor suferite în copilarie de ființele astea grosolane! LOL. Da, dar ce ne facem că  la modă e curentul că toată lumea a suferit traume în copilărie. Dacă nu traume, deficite narcisice. Dacă nu credeți asta încă, mergeți la un psihanalist de urgență: o sa descoperiți sigur cât de traumatizați ați fost și poate, vai, chiar mai sunteți. :)))))

Te-a născut mama normal și nu prin cezariană? E clar, te-a traumatizat și numai trauma suferită la naștere e raspunzătoare pentru toată grosolania ta, deci. Ți-a dat tata o palmă fiindcă nu-ți făceai temele sau chiuleai când erai mic? E clar, era gelos pe tine și voia să te castreze, deci ai suferit cea mai mare traumă posibilă: ai tot dreptul să fii criminal, uite, societatea te va scuza. Bine, asta numai dacă nu faci greșeala să dovedești că ai ceva maniere la purtător, că altfel……ai circumstanțe agravante.

Adică, mă gandesc eu acu’, dacă Gheorghe îl potcovește pe Ion fiindcă s-a uitat în unghi de 45 grade la Florica lui este scuzabil fiindcă n-are mare educație, dar dacă lordul Sackville îl ucide pe lordul Bruce e  ticaloșie nescuzabilă în veci fiindcă-s oameni educați? Măi sa fie!…

Un ticalos educat este și inestetic, spune Comte. Nu dă bine în peisaj, strică armonia. Adicătelea, politețea lui te face să te gândești și să te astepți la lucruri frumoase de la el, gen fapte mărețe a la Făt-Frumos, și când colo -surprise! – dai peste Bau-Bau. Ei, cu asta să zic că aș fi de acord.

to be continued…..cândva

Când tăcerea e ca fierea, nu ca mierea

Este deja binecunoscut faptul că tăcerea poate fi și o formă de abuz, mai mult, este considerată cea mai severă formă de abuz,  deoarece induce  traume mai puternice și mai durabile chiar decât abuzul verbal sau fizic. Abuzatorul o folosește atât pentru a-și face victima să se simta  lipsită de importanță, cât și pentru a o “pedepsi”,  lovind direct în încrederea și stima sa de sine. Tăcerea este și una din formele de manifestare a furiei, prin care partenerul nu este lovit fizic, ci psihic fiind pedepsit la inexistență.  Psihologul american Linda Roberts de la Universitatea din Wisconsin afirma în “Journal of Marriage and Family”  că, într-o relație, tăcerea poate fi cel puțin tot atât de distructivă ca violența fizică.

 ignor 2Ignorarea totală  a celuilalt este o formă de CONTROL  și de ATRAGERE A ATENȚIEI des întâlnită atât printre  femei, cât si printre bărbați, mai ales printre cei care nu-și permit să recurgă la formele tradiționale de abuz -deși ar dori-din cauza reputației lor de oameni educați, “civilizați”  —  aplicând, în schimb, “tratamentul tăcerii”, convinși fiind că nu pot fi acuzați de nimic. Acești bărbați sunt caracterizați de obicei și prin lipsa manierelor. Partea tragică este tocmai faptul că ei nu se consideră abuzatori în niciun fel, ba mai mult, afișează un aer superior și par mulțumiți de atitudinea lor meschină ca de o mare realizare. Ei  nu dau voie victimelor să spună ce simt pentru a lua cunoștință de trăirile lor și, în consecință, nici nu vor să schimbe ceva în atitudinea lor. Găsesc tot felul de scuze pentru comportamentul lor: fie că nu vroiau, chipurile, sa intre într-o dispută și de aceea au întors spatele și au plecat, fie că aveau nevoie de “spațiu” și timp să se mai gândească, fie că tu nu meriți un răspuns, pur și simplu, ești prea insignifiant/ă pentru ei.  

Aceste persoane recurg la  forma aceasta de control fiindcă se simt vulnerabile ele însele, sunt imature din punct de vedere emoțional; în unele cazuri au învățat această formă de abuz în relațiile cu părinții sau într-o relație anterioară. Tăcerea reprezintă modalitatea  prin care ei spun “m-ai înfuriat, m-ai supărat, acum meriți pedepsit/ă”, fără a da ocazia partenerului de a se face înțeles, de a  se justifica, eventual de a clarifica o situație, refuzând totodată orice șansă de reconciliere. Nu de puține ori, “tratamentul tăcerii” este instituit de persoane cu deficit narcisic care nu pot accepta un feedback negativ de la un partener,  pentru că orice enunț negativ este trăit ca un “atac” la persoana lor. Ele nu pot accepta decât o relație în care se simt admirați în mod continuu și necondiționat.

Cum recunoaștem abuzul prin tăcere:

  • Abuzatorul refuză să discute o problemă sau să participe la rezolvarea unui conflict, refugiindu-se în tăcere. Există o diferență între partenerul care este stresat la serviciu și nu observă semnalele discrete ale soției/soțului sau părintele copleșit de atâtea griji și probleme financiare (sau de altă natură), încât nu mai este atent la membrii familiei sale și partenerul abuzator,  care în mod intenționat refuză să vorbească atunci când este rugat să o facă, știind că astfel produce frustrare, iritare, furie în partener.
  • Refuzul comunicării nu este total, se dau unele raspunsuri laconice, neconcludente, dar implicarea emoțională este complet absentă.
  • O formă specială de abuz emoțional prin tăcere se regăsește în pactica psihanalitică: pacientul, întins pe canapea și aflat în afara campului vizual al psihanalistului (deci redus la o stare de vulnerabilitate față de acesta), așteaptă în zadar ca psihanalistul său să-i dea un feedback sau un răspuns. Dacă pe vremea lui Freud tăcerea nu era recunoscută ca formă de abuz- deși putem presupune ca îli manifesta componenta distructivă și pe vremea aceea, chiar dacă Freud n-a fost în stare să-i vadă potențialul nociv–și a putut fi inclusă în tehnica psihanalizei (cu greșelile de interpretare de rigoare, evident),  astăzi psihanaliștii trebuie cu necesitate să tina cont de aceste descoperiri. 

Din pacate, lucrurile nu se întamplă în  felul acesta,  deschiderea psihanalizei către noile descoperiri există într-o formă diluată și numai la nivel declarativ, cu scopul evident de a atrage pacienți. Dar, odată atrasi, ei sunt supuși aceluiași tratament abuziv al tăcerilor prelungite,  iar reacția lor firească la acest tratament este interpretată ca fiind datorată unor traume din copilarie,  fără ca psihanalistul să conștietizeze partea abuzivă a tratamentului său. Pacientul este lăsat sa “orbecăie” neștiind ce să creadă, ce sa înțeleagă, de ce devine dependent de psihanalistul său și de ce acesta pare să fie mulțumit cu această situație. Dat fiind că alte recente studii psihologice arată că există o tendință paradoxală a victimelor de a se atașa de abuzatorul lor, este clar că în cazul abuzului prin tăcere atașarea este și mai puternică deoarece victima ignorată simte o nevoie  inconștientă de a rămâne în relație. O astfel de formă de atașament, însă, este una patologica, nu sănătoasă, nu vindecătoare.

Cum se poate ieși de sub influența unui asemenea abuzator? În primul rând conștientizând ceea ce se întâmplă cu adevărat între voi doi, recunoașterea faptului că sunteți într-o relație abuzivă și că tendința de a rămâne în relație se datorează efectului de dependență pe care-l creează abuzul, nu sentimentelor reale pe care le aveți pentru acesta/aceasta, după care urmează accesarea tuturor resurselor posibile pentru a ieși din relație. Ideal ar fi să-l și faceți pe abuzator să înțeleagă componenta nocivă a atitudinii sale.

 

.