Archives for Platon

Socratica si intrebarile sale “carcotase” (1)

«O, preabunule, tu care esti atenian, din cetatea cea mai mare si mai vestita în întelepciune si putere, nu ti-e oare rusine ca de bani te îngrijesti, ca sa ai cît mai multi, si cît mai multa glorie  si cinstire, iar de cuget, si de adevar, si de suflet ca sa fie cît mai frumos, nu te îngrijesti si nu-ti pasa?» Socrate

Întrebarea lui Socrate, adresata atenienilor prin 399 î.e.n,. ar putea foarte bine adresata si romanilor de astazi exact în forma respectiva, daca excludem descrierea meleagurilor mioritice drept cetatea cea mai mare si mai vestita în întelepciune si putere, bineînteles (prietenii stiu de ce !).

Dar ma intreb io: daca Socrate s-ar plimba pe strazile Bucurestiului si ar incerca sa stea de vorba cu toti gonitorii dupa avere- in caz ca ar reusi sa-i faca sa-si miste fundul din gipane, ceea ce e treaba grea si de durata, nu gluma!- oare acestia i-ar raspunde  de ce fac ceea ce fac  sau unii l-ar refuza pe motiv de  “intrebari carcotase”?!

Hmmm….

Ok, admit ca s-ar putea sa-mi sara în cap o pleiada de spirituali autohtoni si sa-mi reproseze ca, din moment ce se preocupa sa le fie îngropat -si nu incinerat- hoitul când vor da coltu’ , e clar ca ei se îngrijiesc de adevarul, cugetul si  sufletul lor, ba chiar de-al întregii natiuni. Sfatul lui Socrate s-ar potrivi, dupa ei,  numai nelegiutilor de occidentali si de orientali, care fie n-au cunoscut, fie au tradat spiritul si filosofia ortodoxiei: daca vrei sa nu-ti manânce sufletul viermii din viata de apoi, musai sa le cedezi trupul celor din viata asta.

Dar sa revin la Socrate. Fiu de sculptor si de moasa, s-a nascut prin anul 469-470 î.e.n., dedicându-se initial îndeletnicirii mostenite de la tatal sau, ca pe urma, mai pe la mijlocul vietii, sa faca o schimbare radicala spre misiunea mamei sale -dovada ca si în vremurile antice si de demult oamenii treceau prin criza vârstei mijlocii, sîc!- si sa ajute, precum o moasa,  la nasterea adevarului cu care se gasesc “insarcinati” toti oamenii. “Moasa de idei”- adica.

Si, ca un taun ce nu lasa in pace un cal adormit, a tot bazait pe la urechile atenienilor acelasi refren al binelui si virtutii care trebuie cautata inantea averii, si nu invers, pana s-a ales cu trei capete de acuzare: 1. ateismul; 2. introducerea de noi divinitati si 3. coruperea tinerilor.

Cum s-a aparat Socrate de aceste acuzatii si ce pedeapsa si-a propus-  mai cititi si singuri in Platon “Apararea lui Socrate”. Iar dupa ce ati terminat, va astept cu argumente pro sau contra condamnarii lui.

 

Socratica

Askesis – calea spre purificarea spiritului

“Exista  fara  îndoiala, în cercetarea lucrurilor o cale care sa  ne poata scoate la lumina, pe noi si gîndul nostru: ideea ca, atîta vreme cît avem un trup si cît sufletul nostru se afla plamadit laolalta cu asemenea napasta, nazuinta noastra, adica dobîndirea adevarului, nu va fi îndestulata vreodata.

Într-adevar, în nesfîrsite chipuri ne munceste trupul datorita obligatiei de a-l hrani, iar daca se adauga si vreo boala, iata-ne împiedicati în vînatoarea noastra de realitate.  Trupul ne pîngareste cu iubiri si pofte , cu spaime, cu tot felul de naluciri, cu fleacuri fara numar, astfel încît de raul lui, cum vine vorba, nu mai ajungem niciodata sa gandim cu-adevarat.

Cine altul decît trupul cu dorintele lui ne aduce razboaie, razmeriae, lupte ? Caci nu este razboi care sa nu se nasca din dorinta de a dobîndi averi, iar la dobîndirea de averi numai si numai trupul ne da  ghies, robi îngrijirii sale cum sîntem. El este vinovat ca, datorita tuturor acestor lucruri, nu gasim nici un ragaz pentru filosofie si, culmea, de cîte ori ne lasa totusi unul, cît sa ne îndreptam atentia catre vreun obiect de cercetare, deodata iat?-l facîndu-se din nou simtit, stingherindu-ne în fel si chip, tulburîndu-ne si naucindu-ne, astfel ca nu mai sîntem în stare , din pricina lui, sa deslusim adevarul.

 Dimpotriva, avem neîndoielnica dovada ca, daca e sa cunoastem vreodata un lucru în toata puritatea lui, trebuie sa ne detasam de trup si sa contemplam, cu sufletul  în sine, realitatile în sine.  Abia atunci, aaa e de crezut, ne vom înstapîni pe ceea ce rîvnim si spunem ca este obiectul dragostei noastre : pe cunoasterea deplina.

Dar asta nu se va petrece cît sîntem înca în viata, ci, cum reiese din rationament, doar dupa ce vom fi murit. Într-adevar, daca împreuna cu trupul nu ne este cu putinta sa cunoastem, în toata puritatea sa, nimic, atunci din doua una : ori ne este pe vecie imposibil sa dobîndim cunoasterea, ori ne va fi posibil numai dupa moarte. Caci abia atunci sufletul va ramîne el cu sine însusi, despartit de trup, iar  înainte nu. De-aicea mai rezulta, pare-se , si ca, atîta cît sîntem înca în viata, cea mai mare apropiere de cunoastere o vom realiza-o ori de cîte ori, dupa masura puterilor noastre, nu vom avea cu trupul legatura si amestec cîta vreme ele nu sînt absolut necesare , nelasîndu-ne astfel molipsiti de natura lui, ci pastrîndu-ne cît mai curati de el, în asteptarea ceasului cînd ne va dezlega de el însasi divinitatea

Atunci, nemaifiind legati de trup si de nesabuinta lui, deveniti puri, vom exista, putem sa credem, printre realitati si ele pure si vom putea cunoaste prin noi însine în întregime ceea ce e fara amestec, adica ceea ce, credem noi, e adevarul. Caci celui ce nu este pur nu-i e îngaduit sa se atinga de ceea ce este . “Platon / Phaidon

foto: Calin Baicu

.