Archives for libertate

Conceptul de libertate la Sartre

DSCN2301-150x150Jean-Paul Sartre, filosof francez, reprezentant al existențialismlui,  face o distincție între conceptul empiric, popular de libertate, echivalat cu “facultatea de a obține scopurile alese”- de a obține, cu alte cuvinte, ceea ce ai vrut – și conceptul tehnic și filosofic de libertate: a te determina să vrei ceva prin tine însuți.

Această diferență scoate în evidență faptul că a avea succes într-o acțiune oarecare sau într-un domeniu nu are nicio importanță din punct de vedere al libertății, ci ceea ce contează pentru comprehensiunea ontologică a libertății este numai autonomia alegerii.

Cu toate acestea, Jean-Paul Sartre este de acord cu simțul comun care afirmă că o ființă liberă este cea care-și poate realiza proiectele. Însă el precizează că actul care comportă o realizare a unui proiect trebuie să se impuna ca proiecția unui scop posibil, distingându-se a priori de realizarea acestui scop. Căci, sustine el pe bună dreptate, dacă n-ar exista această distincție, atunci omului i-ar fi suficient să conceapă un lucru pentru ca acesta să se și realizeze, întocmai cum se întâmplă în lumea visului, unde nu există o distincție între ceea ce este numai posibil (dorit) și ceea este real, suprimându-se astfel alegerea. Iar fără alegere nu putem vorbi de libertate.

Te iubesc sau (numai) te tolerez?

 

Pentru ca suntem in preajma sarbatorilor crestine, neimpartasite de atei si agnostici, voi aborda o tema ce tine nu numai de viata crestina, ci si de cea laica, anume: toleranta.

Ce este toleranta? Care sunt limitele ei?

In acceptiunea stricta a cuvantului, a tolera inseamna a trece cu vederea ceea ce ai avea dreptul sa respingi/acuzi/ interzici/combati. Dar ce anume ne putem permite sa respingem sau sa interzicem: adevaruri demonstrate ca atare, fapte sau opinii mai mult sau putin personale?

Sa luam, de exemplu, legea gravitatiei – care este atitudinea pe care ar trebui sa o avem fata de aceasta teorie? Evident,  o acceptam fara rezerve, este o certitudine care nu lasa loc tolerantei sa se manifeste. Adevarul incontestabil demonstrat de orice mar care se indreapta cu incapatanare spre pamant de mii si poate milioane de ani ne obliga sa nu zabovim nici macar cu gandul pe taramul combaterilor inutile. Orice lucru demonstrat stiintific duce la certitudine, nu lasa loc argumentelor contrare. Iar daca exista erori in demonstratii, stiinta isi corecteaza singura greselile si nu le tolereaza, nici nu vrea sa-i fie tolerate, deci despre toleranta putem vorbi numai dupa ce parasim taramul certitudinilor si intram pe taramul opiniilor personale,  sau mai putin personale, dar la care aderam intr-o forma sau alta. Se stie ca opiniile nu pot fi evaluate in termeni de “adevarat” sau “fals” ci numai dupa gradul de aderenta, fara ca gradul ridicat al acesteia sa le transforme in adevaruri absolute, totusi. Filosoful francez contemporan Andre Comte-Sponville marcheaza punctual limita tolerantei in cartea sa “Mic tratat al marilor virtuti”: “Cand adevarul este cunoscut cu certitudine, toleranta nu mai are obiect.” – dand apoi exemplu unui contabil sau unui fizician care nu ar mai avea drept la toleranta daca ar persista in eroare si dupa ce le-ar fi demonstrate greselile. De aceea, spune Comte-Sponville, in matematica nu e nevoie de toleranta: acolo totul poate fi demonstrat pana la ultimul rest.

Adevarurile exprimate in biblie nu pot fi pe deplin cunoscute in timpul vietii acesteia, dupa cum onest afirma si apostolul Pavel in Corinteni 13:

12. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci vom cunoaste pe deplin.

Dar daca nu pot fi cunoscute si demonstrate fara echivoc, ele raman la stadiu de opinii si putem conchide, deci, ca cel putin in domeniul religios avem nevoie de toleranta (reciproca) atat cat vom trai; reciproca in sensul ca toleranta nu este un drum cu un singur sens, cum si-ar dori poate unele persoane din ambele tabere, ci presupune o intampinare pe masura si din partea opusa. Sunt atei care reproseaza crestinilor ca nu sunt toleranti cu ei, dar ei insisi manifesta intoleranta la vederile religioase ale cunoscutilor lor crestini, dupa cum exista si crestini intoleranti fata de pozitiile ateilor.

Respectul fata de libertatea religioasa nu poate fi numit toleranta, el fiind pur si simplu, un act de justitie si o obligatie.

spune Bernard Renouvier, un alt filosof francez, insa ceva mai vechi,  iar misteriosul Louis Pratt pe care il citeaza Comte-Sponville in micul sau tratat destul de maricel, completeaza:

Nu trebuie sa spunem toleranta, ci respect, caci altfel aducem atingere demnitatii morale. Cuvantul toleranta implica adesea in  limba noastra politete, indiferenta si uneori chiar mila.

Toleranta este deci conditia minimala pe care trebuie sa o indeplinim in relatie cu credintele si opiniile celorlalti, insa ideal  ar fi sa manifestam respectul si iubirea “care acopera totul, crede totul, nadajduieste totul” (Pavel) . Ca virtute marunta ce este, toleranta este echivalentul politetii in relatiile interpersonale: nu presupune neaparat existenta unei virtuti, dar arata totusi un inceput, o preocupare, o baza de la care se poate construi ceva mai inalt: bunatate,  recunostinta, respect, iubire.

Ce se intampla, insa, cand intalnim zilnic oameni educati care nu depasesc sau poate nu intrunesc nici macar conditiile minimale de relationare, toleranta si politetea? Nu exista asa ceva in Romania?! C’mon!

Pana unde poate merge, insa, toleranta? Se poate tolera absolut totul? Trebuiau tolerate inclusiv crimele nazistilor si ale comunistilor? Un exercitiu simplu de logica arata ca toleranta dusa la extrem, fata de orice si de oricine, in orice conditii, duce la instalarea definitiva a opusului ei: intoleranta. Daca o societate ar tolera absolut totul, chiar curentele si regimurile politice intolerabile, aceastea ar  duce la instalarea totalitarismului, regim care, asa cum s-a vazut in cursul istoriei, ar distruge oamenii care nu ar fi de acord cu ideologia sa si, odata cu ei, toleranta insasi. Pe de alta parte, inchizitia spaniola  a demonstrat ca si intoleranta religioasa poate fi extrem de periculoasa, nu numai cea politica.

Cum poate fi prevenita o asemenea situatie in viitor? Simplu: punand limite tolerantei; nu se tolereaza totul, ci numai atitudinea si opinia contrara care nu devine violenta si nu presupune nerespectarea dreptului libertatii de gandire a celuilalt.  Adica: tolerez opinia ta contrara numai in masura in care te tine linistit pe locul tau si nu te mana de la spate sa-mi dai in cap pentru opinia mea contrara.

Daniela Deneanu

Pericolul ramanerii in imediatul lui “aici si acum”

 

“Vine o vreme-si ea vine o singura data- cand esti invitat la o alta “nunta” decat cele obisnuite, cand grija judecatii finale prevaleaza asupra trebaluielii prin ograda proprie, cand e preferabil sa fii dur cu deprinderile si inclinatiile care te confisca in mod obisnuit, pentru a reintra in dialog cu reperele, uitate de regula, ale nevoii tale de eternitate.

Si, daca atunci cand vine o asemenea vreme gasesti o sumedenie de “scuze” pentru a te deroba, nu trebuie sa te mire ca intra deindata in joc mecanismele lui “prea tarziu”. “Invitatia” se suspenda, usile se inchid. In loc sa patrunzi in “sala de mese”, ramai intr-o sala a asteptarii fara termen, a exterioritatii indefinite.

Dar ramai acolo unde ai ales sa ramai. Nu “gazda” te-a exclus, ci propria ta decizie. Cu alte cuvinte, pierzi pe mana ta, dislocat de o incapatanata self-help agenda, in care securitatea personala si cea familiala iti epuizeaza toate resursele. Te irosesti in efortul de a (te) agonisi si iti pierzi identitatea in efortul de a o consolida in datele ei contingente. [ …]

Instalat in salahoria repetitiva a cotidianului, in cadenta grijilor curente, risti sa pierzi din vedere “timpul mesianic”.

In termeni heideggerieni, “a-fi-in-lume” (Inder-Welt-sein) ajunge, astfel, sa se margineasca la “ce e de procurat”, “ce e de facut”, “ce e urgent”, “ce e de neocolit” in activitatea de zi cu zi. A fi in lume e “a fi ocupat”, a fi sufocat de “griji”, a nu avea timp (o boala endemica a contemporaneitatii).

De fapt, e vorba  de a nu mai avea decat timpul “malaxorului” lumesc. Oferta “banchetului” e oferta iesirii din “timpul cronologic”, oferta regasirii timpului “mare”, timpul sarbatorii finale, al “imparatiei”, care reaseaza lucrurile in ierarhia lor adevarata. E timpul depasirii imediatului imperativ, timpul in care redescoperi experienta bucuriei si a libertatii. Iar a trai in acest timp recuperat sfarseste prin a se rasfrange si asupra timpului “mic”: sarbatorescul devine un model si pentru ocupatiile contingente, pentru viata pamanteasca in genere.”

Andrei Plesu – “Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste”
.