Archives for filosofie

Adevar prin consens?

 

Adevarul prin consens presupune faptul ca unul sau mai multe enunturi sunt adevarate numai fiindca exista un acord general in ceea ce le priveste. Totusi, in ciuda aparentelor, acordul unanim in privinta unei afirmatii nu ofera garantie ca acea afirmatie este adevarata. Oamenii pot crede si cadea de acord si asupra unor neadevaruri, chiar daca nu sunt constienti de acest lucru. Chiar si in stiinta se poate intalni acest gen de situatie, dat fiind ca la un moment dat toti inteleptii lumii credeau, de exemplu, ca pamantul este plat sau ca soarele se invarte in jurul pamantului. 

Ca urmare, este bine sa cercetam modul in care oamenii ajung la un consens, inainte de a ne forma o parere pa baza opiniei generale. Daca s-a cazut de acord asupra unei afirmatii fara sa existe o concordanta cu realitatea a enunturilor respective, cel mai rational lucru este sa fim sceptici cu privire la acel asa-zis adevar. Oamenii sunt in general creduli si pot fi usor indusi in eroare, mai ales daca enuntul initial (presupus fals) a fost emis si raspandit de o autoritate in acel domeniu. Pe de alta parte, suntem inclinati din fire sa credem ceea ce corespunde propriilor prejudecati si sa selectam din realitate numai faptele care ne confirma parerea preconceputa. Acest lucru se intampla mai ales in domeniul psihanalizei, unde sunt selectate din evenimentele pacientului numai acele intamplari care sustin diversele teorii, ignorandu-se uneori cu buna stiinta acele intamplari care infirma teoriile psihanalitice. Acest fel de gandire distorsionat se numeste gandire deziderativa.

De aceea, afirmatiile care incep cu “Majoritatea crede ca..” trebuie privite cu suspiciune, caci intentia din spatele afirmatiei nu este deloc descoperirea adevarului, dimpotriva, se urmareste ingroparea lui sub povara grea a opiniilor majoritare si manipularea opiniei publice. Nu poate fi admis drept argument valid argumentul bazat pe opinia majoritatii, acesta nu este un criteriu bun pe care sa ne intemeiem opinia. E nevoie de cercetare suplimentara pentru a vedea pe ce anume se intemeiaza opinia majoritatii ca sa vedem daca este justa sau nu. 

 

Conceptul de libertate la Sartre

DSCN2301-150x150Jean-Paul Sartre, filosof francez, reprezentant al existențialismlui,  face o distincție între conceptul empiric, popular de libertate, echivalat cu “facultatea de a obține scopurile alese”- de a obține, cu alte cuvinte, ceea ce ai vrut – și conceptul tehnic și filosofic de libertate: a te determina să vrei ceva prin tine însuți.

Această diferență scoate în evidență faptul că a avea succes într-o acțiune oarecare sau într-un domeniu nu are nicio importanță din punct de vedere al libertății, ci ceea ce contează pentru comprehensiunea ontologică a libertății este numai autonomia alegerii.

Cu toate acestea, Jean-Paul Sartre este de acord cu simțul comun care afirmă că o ființă liberă este cea care-și poate realiza proiectele. Însă el precizează că actul care comportă o realizare a unui proiect trebuie să se impuna ca proiecția unui scop posibil, distingându-se a priori de realizarea acestui scop. Căci, sustine el pe bună dreptate, dacă n-ar exista această distincție, atunci omului i-ar fi suficient să conceapă un lucru pentru ca acesta să se și realizeze, întocmai cum se întâmplă în lumea visului, unde nu există o distincție între ceea ce este numai posibil (dorit) și ceea este real, suprimându-se astfel alegerea. Iar fără alegere nu putem vorbi de libertate.

Argumente filosofice pentru învierea din morți

cropped-DSCN2453.jpg“Athenagoras a scris şi un tratat Despre Înviere, care ni s-a păstrat şi care nu este lipsit de interes pentru istoria raporturilor dintre credinta creştină şi filozofie.

Mai întîi, el afirmă că învierea trupurilor nu este imposibilă. Dumnezeu poate s-o săvârşească, căci cel ce a putut să creeze, poate desigur să redea viața celor pe care le-a creat; mai mult, poate chiar să vrea acest lucru, căci nu e nimic nedrept sau nevrednic de el în aşa ceva. Acest prim moment al oricărei apologii este ceea ce Athenagoras numeşte a vorbi “pentru adevăr”; al doilea moment, care trebuie totdeauna să-i urmeze primului, constă în a vorbi “despre adevăr”. În cazul de faţă, după ce s-a arătat că învierea trupurilor de către Dumnezeu este cu putință, acest al doilea moment constă în a arăta că ea va avea loc efectiv.

Trei argumente principale o dovedesc.

 Mai întâi, dacă Dumnezeu a creat pe om pentru a-l face să participe la o viaţă de înțelepciune şi să-i contemple neîncetat lucrările, cauza naşterii îi garantează omului veşnicia, iar aceasta, la rîndul ei, îi garantează învierea, fără de peisajcare omul nu ar putea să supraviețuiască. Athenagoras insistă asupra caracterului strict al acestei demonstrații, pe care nu o socoteşte doar probabilă, ci evidentă, fiind întemeiată pe principii sigure şi pe consecințele ce decurg din ele. Această dovadă este, singură, de ajuns.
De aceea, Athenagoras o propune în primul rând şi chiar protestează iritat împotriva celor care prezintă la început argumente care nu trebuie să vină decât pe urmă. De pildă, e greşit să se spună că învierea trebuie să aibă loc pentru ca să fie cu putinţă judecata de apoi, căci, dacă învierea are loc numai în scopul judecăţii, copiii morți la o vîrstă prea fragedă ca să mai poată face binele sau răul nu ar mai trebui să învie.

 Al doilea argument al lui Athenagoras se trage din natura omului, care este făcut din suflet şi trup. Dumnezeu nu a creat suflete, ci oameni, în vederea împlinirii unui scop. Trebuie deci ca istoria şi destinul celor două elemente care alcătuiesc acest tot să fie aceleaşi. Acest principiu l-a dus pe Athenagoras la formularea, în termeni neîntrecuți ca vigoare şi claritate, a unei idei de importanță fundamentală pentru orice filozof creştin: omul nu se confundă cu sufletul său, trupsci este îmbinarea sufletului şi trupului. Dacă ne gîndim bine, această teză a declanşat, chiar de la începuturi, obligația, de care gînditorii creştini nu vor deveni conştienti decît mai tîrziu, de a nu ceda mirajului  platonismului. Sau admitem, împreună cu acel Platon din Alcibiade, că omul este un suflet care foloseşte un trup şi, pornind de la acest principiu, vom fi treptat nevoiti să fim de acord cu tot platonismul; sau postulăm, împreună cu  Athenagoras, că trupul e parte esențială a naturii umane, şi atunci va trebui să ne alăturăm unei antropologii de tip aristotelic. Dogma învierii trupului constituie o invitație imperativă ca trupul să fie inclus în definitia omului; oricît de paradoxală ar părea la început această teză, pare limpede că dogma amintită a justificat a priori triumful final al aristotelismului asupra platonismului în gîndirea filozofilor creştini.

Să observăm cu atentie prima formulare întîlnită a acestui principiu: “Dacă mintea şi ratiunea s-au dat oamenilor pentru ca ei să poată cunoaşte lucrurile ce se arată minții – nu numai substanța lor, ci şi bunătatea, întelepciunea şi dreptatea eului care le-a dăruit -, e absolut necesar ca judecata rațiunii să dăinuie tot atîta vreme cât cauzele pentru care le-a fost dată rămân aceleaşi. Nu va putea dăinui dacă nu dăinuie lucrul care a primit-o şi în care sălăştuieşte. Or, acela care a primit minte şi raţiune nu e sufletul ca atare, ci omul. Trebuie deci neapărat ca omul, alcătuit din suflet şi trup, să trăiască mereu, şi aceasta nu se poate dacă el nu învie.

 Abia aici apare al treilea şi ultimul argument, şi el tot demonstrativ, dar condiționat mai ales de acceptarea primelor ejdouă: fiecărui om i se cuvine dreaptă simbrie – răsplată sau pedeapsă. Dacă acceptăm un Dumnezeu creator, pro­vidență a oamenilor şi plin de dreptate, va trebui să acceptăm şi dreapta judecată, urmată de sancțiuni; şi, de vreme ce nu sufletul, ci tot omul este cel care se arată vrednic sau păcătos, va trebui ca şi trupul să învie pentru ca omul întreg să fie răsplătit sau pedepsit.
Athenagoras a surprins deci în întelesul lor corect câteva date fundamentale ale problemei pe care o avea de rezolvat gîndirea creştină. Să facă deo­sebire între cele două momente ale oricărei apologetici: proba credibilității, prin respingerea argumentelor care vor să stabilească absurditatea credinței, şi să demonstreze rational şi nemijlocit adevărurile astfel postulate ca posibile; să facă deosebire între proba rațională şi apelul la credință: de aceea l-am văzut pe Athenagoras explicând învierea trupului fără să facă apel la învierea lui Cristos, chezăşie pentru orice creștin; să identifice obiectul însuşi al creştinismului cu mântuirea omului şi, drept unnare, identificarea omului cu întregul din care este alcătuit.”

Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu

 

De ce filosofia?

“Dragi studenți,

nikon 2013 046

           Aţi venit, aşadar, la facultatea de filosofie! Pardon… Aţi avut curajul să veniţi la facultatea de filosofie. Părinţii, rudele, prietenii, vă întreabă disperaţi: de ce?  De ce nu aţi ales o facultate care ”se vinde”, care „face  rating”? Andrei Marga, un filosof, este de sute de ori mai puţin cunoscut şi mai prost plătit decât „Blonda lui Bote”. De ce nu v-aţi făcut „Blonda lui Bote”? Sau jurnalişti, adică „vedete”; sau PR-işti, ca să vă angajeze Nikita? Aţi fi avut de lucru. Şi aţi fi câştigat gras. Trăim într-o lume în care „banul dictează” – ne spun „savant” aceşti sfătuitori. Or, filosofia nu vă oferă „nici o meserie”. Sunteţi în pericol. De ce nu v-aţi înscris, bunăoară, la chimie, la drept,  la…

            Aş vrea să demontez două mituri negative legate de facultatea de filosofie care mobilează confuz minţile rudelor voastre ce tind să ignore prima datorie morală faţă de sine dedusă de Kant.  Ambele sunt provocate de neştiinţă. Primul e acela că facultatea de filosofie nu vă învaţă să faceţi ceva util, vandabil, aplicativ; că filosofia e o formă de cunoaştere de dragul cunoaşterii, care nu se aplică şi deci nu se vinde. Şi al doilea, că această facultate nu oferă o meserie. 

            Primul mit e repetat de unii după alţii fără să se mai ştie de unde provine. El provine de la Aristotel, mai exact dintr-o interpretare abuzivă a unui pasaj din Metafizica. Acolo el vorbeşte despre curiozitatea omului de a cunoaşte de dragul cunoaşterii, nu pentru aplicaţii, ceea ce e o trăsătură distinctivă a fiinţei umane. Ramuri ale filosofiei cum sunt metafizica, matematica, astronomia matematică urmăresc cunoaşterea gratuită, cunoaşterea de dragul cunoaşterii, fără a viza nicio aplicaţie. Unii intelectuali subtili se mândresc cu asta accentuând confuzia. Dar majoritatea cetăţenilor doresc utilitate. Cei ce recurg la asemenea nobile origini uită  însă să adauge că tot Aristotel susţine că alte ramuri ale filosofiei (politica, legislaţia, etica, retorica etc.) urmăresc cunoaşterea de dragul aplicaţiilor, nu cunoaşterea pură. Deci, încă de la începuturile ei, cea mai mare parte a filosofiei  a vizat un scop aplicativ. Cei ce atacă filosofia în acest fel uită să adauge că, astăzi,  se pune un tot mai mare accent pe filosofiile aplicate la diverse domenii: filosofia politică, estetica, filosofia fizicii, a biologiei, a economiei, etica aplicată, etica profesiilor, etica economică şi socială etc. Sunt în curs de constituire meserii noi care presupun o competenţă etică, precum „managementul eticii”, „auditul etic”, diverse etici profesionale.

            Curios e că există şi alte îndeletniciri „gratuite” pe care nimeni nu le arată cu degetul: muzica, poezia, matematica pură etc. Ele nu se vând, dar vă imaginaţi o lume în care toate aceste lucruri lipsesc? Mai degrabă am putea zice că întrebarea „la ce folosesc ele?” are ca finalitate compromiterea celui care o pune, nu a lor:  noi trăim într-o lume umană care se caracterizează prin a face şi altceva decât ceea ce aduce profit material sau contribuie la supravieţuirea noastră biologică. Nu nouă ar trebui să ne fie ruşine de creaţiile „gratuite” ale geniului uman, ci celor ce gândesc precum „omul economic raţional”, adică după un model de raţionare subuman: cât mă costă, ce beneficii am?  Sigur, există şi muzică ce se vinde: maneaua. Şi poezie ce se vinde: textele de manea. Mentalitatea aceasta comercială (bună în limitele ei)  ţine de valorile unui capitalism primitiv în care, din păcate, ne zbatem. În capitalismul evoluat a început să se vorbească şi despre un profit non-financiar. Ca şi despre profitabilitatea investiţiilor în activităţi aparent neprofitabile: frumuseţea urbană sau cercetarea fundamentală. Sau cercetarea filosofică. A gândi totul în termeni de „rating” e primitiv căci înseamnă a o pune pe Moni înaintea lui Einstein. Ceea ce pare o mică exagerare. Prima teză e, aşadar, falsă.

         Cea de-a doua teză e că filosofia nu oferă nici „o meserie” şi deci nici un mijloc de supravieţuire. Idee falsă şi ea, căci recent meseria de „filosof” a fost trecută în nomenclatorul de meserii alături de cea de „tinichigiu”. Aceasta va face, poate, angajarea mai uşoară. Dar ce „meserii” oferă alte facultăţi care se laudă că nu au dificultăţile de angajare ale filosofilor? Chimia pregăteşte profesori şi cercetători (nu ingineri chimişti). Fizica, matematica, filologia aşijderea. Dar aceeaşi profesionalizare oferă şi filosofia, cu aceleaşi şanse de inserţie socială (profesori, cercetători, dar şi ziarişti, manageri, ofiţeri de etică, analişti politici şi economici, diplomaţi etc.)  Nu văd nici un avantaj comparativ la facultăţile cu profil aparent  vocaţional în ceea ce priveşte şansele de angajare ale absolvenţilor.

            Există, desigur, marile atracţii post-decembriste, specifice acestui popor: jurnalismul, comunicarea, studiile europene – pe care eu le-aş transforma în cursuri postuniversitare de un an, adică în studii universitare  vocaţionale de scurtă durată. Despre aceste studii se spune că oferă cu prisosinţă o „meserie”.Ce pot face însă aceşti specialişti  în plus faţă de absolvenţii de filosofie? Mai nimic. În schimb, le lipseşte formaţia umanistă de bază, studiul marilor opere care au forjat cultura occidentală. Căci la 18-22 de ani abia îţi pui bazele formaţiei tale profesionale şi intelectuale pentru tot restul vieţii, trecând la marile lecturi – care nu sunt jucării pentru şcoala primară. Această educare de maturitate este fundamentală; grecii vechi o ştiau şi organizau efebia şi sub formă de cursuri în gimnazii. Învăţământul vocaţional nu e bun pentru aşa ceva. Istoriceşte privind lucrurile, între Platon şi Isocrate a învins pe termen lung Platon, deşi Isocrate avea, în epocă, un „rating” mult mai bun cu şcoala sa de format tehnicieni ai politicii.

         Facultatea de drept se consideră că oferă o adevărată meserie. Bănoasă! Nu peste tot – vor striga juriştii. Ei au uitat însă că în ţările cu învăţământ superior dezvoltat şi cu un sistem juridic ce funcţionează, dreptul se învaţă după universitate. La fel alte meserii superioare cum sunt  medicina, economia, ingineria. Aşa era şi pe vremea lui Kant. În alte ţări programa de inginerie conţine 40% ştiinţe fundamentale şi umanioare, în primii ani de studiu, iar un arhitect format în Spania mi-a spus că a făcut două semestre Etica nicomahică. Şi toate acestea dintr-un motiv simplu: se vrea pregătirea de specialişti superiori, nu de meseriaşi buni dar înguşti la minte. 

        Dar, până la urmă, de ce ar trebui ca Universitatea să ofere o meserie, să formeze specialişti?  Eu cred că această fixaţie e păguboasă. Şcolile superioare de meserii sunt cele ce trebuie să formeze specialiştii, dupăuniversitate. Universitatea trebuie să ofere fundamentele ştiinţifice şi umaniste ale omului civilizat, cult, modern care vrea să se specializeze în viitor pentru a exercita o meserie. O să ziceţi că pretenţia mea e absurdă. Iată de zicea J. S. Mill, cel mai important filosof englez din secolul al XIX-lea,  într-un discurs ţinut la Universitatea St. Andrews în 1867: Universitatea „nu e locul potrivit pentru educaţia profesională. Universităţile nu sunt menite să predea cunoştinţele necesare pentru a-i pregăti pe oameni pentru un anume mod de a-şi câştiga existenţa. Scopul lor nu e de a pregăti jurişti ori medici buni, sau ingineri, cifiinţe umane capabile şi cultivate”.  Iar acesta nu era un punct de vedere izolat. Privit cu atenţie şi respectându-i nuanţele, e chiar un punct de vedere apreciat şi aplicat. Astăzi, pe prospectul unei universităţi englezeşti putem citi: „În această universitate nu se formează specialişti, ci oameni capabili să se specializeze”. Universitatea nu trebuie şi nu poate  să ofere o meserie,  o specializare exactă, între altele pentru că  nu ştii unde vei lucra. Iar „filosofia” oferă o largă gamă de posibilităţi în acest sens, de la învăţământ la comunicare sau analiză bancară ori politică. A-i supra-specializa pe studenţi din facultate înseamnă a le crea iluzii şi a-i face mai putţin adaptabili la situaţiile inedite ce-i aşteaptă în viitor.

            Universitatea nu trebuie să pregătească un super-specialist incult, complet nearticulat la nivelul convingerilor şi intuiţiilor sale social-politice, profesionale, morale, axiologice. Omul care a absolvit universitatea ar trebui să fie omul care nu dispreţuieşte ceea ce nu înţelege, care nu se lasă dus la vrăjitoare şi la Misa, care nu crede în „lumina violet” şi ştie în ce constă „metoda ştiinţei”, e omul care nu mai crede naiv în geocentrism, nu fură, nu violează etc., ci merge să vadă Roma pentru monumentele ei, nu pentru portmoneele ei. Iar dacă nu se întâmplă aşa şi spirala Misa ori ecranele TV sunt pline de absolvenţi/absolvente de facultate care se înghesuie la adunarea unui „guru”dubios ori se tăvălesc prin noroi, după ce au dormit o noapte în frig, pentru a atinge ceva moaşte care „ne vindecă de toate bolile”, apoi înseamnă că şcoala noastră are o hibă. Dacă nu mai multe. Ce rol joacă filosofia în acest proces de modernizare a poporului român? Ea e un antrenament mental apt să  formeze structuri intelectuale extrem de favorabile dezvoltării omului ca om, ca om deschis, capabil să gândească matur cu mintea proprie, apt să-şi continue pregătirea după facultate pe multiple trasee profesionale. Iată câteva asemenea virtuţi intelectuale pe care le formează antrenamentul filosofic: capacitatea de a gândi cu capul propriu în domenii diverse – deci adaptabilitate (presă, bănci etc.); capacitate de gândire analitică – utilă de asemenea în multe domenii; simţul nuanţelor; capacitate de gândire critică; putere de a vedea mai departe decât omul obişnuit  – adică o gândire prospectivă; gândire aplicată în zona eticii practice, cum nu au alţi specialişti, etc.

             Toate aceste calităţi se caută pe piaţă şi se vor căuta tot mai mult şi la noi după depăşirea fazei naive a capitalismului.  Într-o ţară cum e Canada educaţia filosofică devine profitabilă fie că-i zicem „meserie”, fie că nu: „Cum să-i educăm în Canada pe studenţi pentru a putea fi competitori de succes în lumea afecerilor. Unele guverne provinciale cred că învăţându-i business. Dovezi recente sugerează că această abordare e greşită. Vom produce manageri mai buni dacă-i educăm în domeniile tradiţionale ale artelor şi ştiinţei. Cel mai bine e să-i educăm în filosofie” (T. Hurka). În acelaşi spirit, Matthew Goldstein, rectorul universităţii Cuny din New York, specialist în matematică şi statistică, spune aşa: „Dacă ar fi să încep din nou facultatea  aş lua un major în filosofie. Cred că acest domeniu e realmente miezul a tot ceea ce facem. Dacă studiezi umanioarele sau sistemele politice sau ştiinţele în general, filosofia e efectiv solul din care toate acestea cresc”.

        Sistemul „ciclurilor” serveşte acest obiectiv. Licenţa e o fază de formare fundamentală (marile opere, marile teme). Masterul e faza superioară de specializare preliminară (de orientare spre un câmp profesional, nu spre o profesie). În fine, doctoratul reprezintă specializarea propriu-zisă.  Avantajele formaţiei profesionale filosofice, manifestate graţie calităţilor ce-ţi rămân după ce ai uitat tot ce ai studiat în amfiteatre, sunt subliniate şi de Brian Leiter de Universitatea din Chicago (pe fondul unor atacuri ale juriştilor la adresa filosofiei şi a unor acuze cum că filosofia nu se vinde): “După 20 de ani de predare a dreptului, pot confirma că nimeni nu e mai deştept decât studentul serios care şi-a ales ca principal filosofia. Orice facultate care scoate din program filosofia trebuie să-şi pună un afiş pe care să scrie: “Copiii deştepţi să se înscrie în altă parte”.

          Mitul al doilea e aşadar nu mai puţin fals decât primul şi aruncă o lumină deformantă asupra facultăţii de  filosofie şi meseriei de filosof. Aşa încât, stimaţi studenţi, nu fiţi atât de necăjiţi, căci nu aveţi de ce. Spuneţi neamurilor voastre că aţi făcut o alegere bună.”

Valentin Mureșan

  •  profesor de Filosofie Morală la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti
  • director al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată.

 

 

Hegel și modurile sale de a trata istoria

 

Friedrick Hegel este unul dintre filosofiii a carui opera se caracterizeaza nu numai prin marea diversitate a preocuparilor care acopera aproape toate domeniile creatiei teoretice umane: stiintele naturii, dreptului, artei, religiei, filosofie istorica,  logica, filosofie si cultura,  ci si printr-o perspectiva inedita asupra istoriei ideilor si a unitatii spiritului obiectiv cu istoria universala.

Conceptia marelui filozof asupra mersului istoriei universale este expusa în lucrarea sa “Prelegeri de filozofie a istoriei”. Teza pe care o sustine în introducerea acestei opere este ca tot ceea ce se întâmpla în istorie nu survine la voia hazardului, ci se întâmpla în mod necesar, pentru ca istoria înseamna progresul constiintei ideii de libertate de-a lungul veacurilor.

Spiritul este, prin urmare, factorul determinant absolut al istoriei universale si nu se dezvolta  întâmplator, ci foloseste întâmplatorul pentru nevoile sale dintr-o anumita epoca, fie ca este vorba despre o personalitate istorica, fie ca este vorba despre un întreg popor, si «dispune de istoria universala ca scena a sa, ca domeniu si câmp de realizare.»

Astfel, spiritul universal ajunge sa se gândeasca pe sine numai în masura în care este spirit al unui popor ce apartine istoriei universale, adica al unui popor ce este guvernat prin legi obiective, constituite în cadrul unui stat, fiindca realitatile existente intim cu spiritul sunt constitutia si statul, în acceptiunea lui Hegel.

Pentru a putea întelege corect viziunea lui Hegel asupra mersului istoriei, este necesar a întelege mai întâi ce presupune o filosofie a istoriei în versiunea sa, precum si ce întelege elprin conceptul de spirit.

Moduri de a trata istoria

Filozoful german arata ca exista trei modalitati principale de a trata istorie, si anume: în mod nemijlocit, reflectat si filozofic.

Modul nemijlocit presupune transpunerea în reprezentare mentala a ceea ce se petrece în exterior, adica relatarea bruta faptelor, întâmplarilor si situatiilor. Este posibil ca autorul relatarii sa fi participat la unele evenimente istorice, însa nu este o conditie obligatorie, el putându-se inspira si din naratiuni ale altor martori oculari. Aceasta forma de relatare a istoriei se limiteaza la perioade restrânse de timp, din moment ce abordeaza evenimente petrecute în genere în timpul vietii. Spiritul autorului este identic cu al evenimentelor petrecute, deoarece nu reflecteaza asupra celor petrecute.

Istoria care reflecteaza merge mai departe, depasind prezentul, cuprinzând perioade îndelungate de timp, si poate intermedia o privire de ansamblu asupra întregii istorii a unui popor sau chiar a lumii întregi pâna în momentul respectiv. Hegel detecteaza patru subspecii:

  1. Istoria generala (ex. Istoria lui Titus Livius, Diodor din Sicilia, Johannes von Muller)- se refera la istoria în care spiritul autorului este diferit de spiritul continutului istoric si al epocii tratate. Poate prezenta istoria unei tari, unui popor sau chiar a lumii întregi.
  2. Istoria pragmatica.- autorii traspun trecutul in present, raportandu-l la starea actuala.
  3. Istoria critica- o istorie a istoriei; “o apreciere critica a naratiunilor istorice si o examinare a adevarului si a verosimilitatii lor.”
  4. Istoria conceptuala- abstractizeaza, porneste de la puncte de vedere generale.

 

Modalitatea filosofica de tratare a istoriei înseamna a cuprinde istoria prin actul gândirii ei, asa cum el însusi afirma, aceasta însemnând ca materialul brut al istoriei, respectiv faptele istorice, trebuie prezentate ca parte a unui proces rational de dezvoltare, în cursul caruia se descopera semnificatia evenimentelor istorice si sensul istoriei universale. Acest sens al istoriei poate fi înteles numai reflectând asupra trecutului, iar daca în istorie gandirea este subordonata existentului, in filosofie ea genereaza idei noi.

Daniela Deaconu, Facultatea de Filosofie

 

 

Gloria in raport cu eternitatea

Tot globul pamântesc, dupa cum ai invatat din astronomie, fata de spatiul ceresc, se stie ca ocupa abia un punct, adica, daca e comparat cu marimea universului ceresc, s-ar putea afirma ca n-are niciun spatiu. Si abia aproape un sfert din aceasta mica parte a lumii, pamantul, este, dupa cum a aratat Ptolemeu, locuita de fiinte cunoscute de noi.

Din acest sfert, daca excludem ceea ce ocupa marile, lacurile si deserturile, abia mai ramâne o portiune foarte mica pentru a fi locuita de oameni.  Asadar in acest minim punct dintr­-un punct, închisi si încercuiti, va gânditi cum sa va mariti reputatia, cum sa va faceti numele cunoscut? Dar ce are nobil si maret o glorie restrînsa in hotare atît de mici si de inguste?

Voua vi se pare ca va asigurati nemurirea, cand va ganditi la faima voastra din viitor.  Daca cercetezi insa spatiile infinite ale eternitatii, cum te poti bucura de durata numelui tau? De compari durata unui moment cu zece mii de ani, caci fiecare spatiu este limitat, un raport cat de mic tot exista intre ele, dar insusi acest numar de ani si orice multiplu al lor nu poate fi nici macar comparat cu durata infinita.  Fiindca intre lucrurile finite poate exista ceva comun, dar intre cele finite si cele infinite nu poate exista nici o comparare. Astfel ca reputatia intr­-un timp destul de indelungat, alaturi de nesfarsita eternitate, pare nu mica, ci absolut inexistenta.”

Boethius/ Mangaierile filosofiei

.