Falsificabilitatea, criteriu de demarcatie între stiintă și pseudostiintă

     

        (1.) Teoria falsificaționistă a fost formulată de Karl Popper ca urmare a reflecției sale asupra unor  întrebări pe care și le-a pus pentru prima dată în toamna anului 1919 cu privire la caracterul științific al oricărei teorii[1], cu intenția de a găsi criterii de demarcație între știință și pseudo-știință, nemulțumit fiind de concepția unanim acceptată la începutul secolului trecut, anume că metoda empirică inductivă (care se baza pe un șir de observații și experiențe) este cea care distinge între știință și pseudo-știință (sau metafizică). 

          Astfel, Popper instituie drept criteriu de demarcație între teorii empirice și neempirice ceea ce el numește falsificabilitatea (sau testabilitatea) unei teorii, văzută ca „un criteriu al caracterului empiric al unui sistem de enunțuri”[2].

         Teoria falsificabilității presupune, pe scurt, formularea unor situații sau evenimente specifice care, dacă s-ar produce, ar duce la invalidarea teoriei, precum și a unor predicții riscante care ar decurge din enunțurile de bază. El face o distincție binevenită între falsificabilitate și falsificare, aceasta din urmă fiind situația în care sunt acceptate efectiv enunțuri de bază care contrazic teoria. În concepția lui Popper, o teorie poate să fie falsificabilă, fără a fi în mod necesar falsificată vreodată. [3]

 

2.   Argumentul lui Popper în favoarea falsificaționismului

          Argumentul cel mai puternic pe care îl aduce Popper în sprijinul teoriei sale este, după părerea mea, faptul că inducțiile (inferențele bazate pe observații) nu ne pot asigura de caracterul științific al unei teorii, Popper arătându-și scepticismul cu privire la toate formele de confirmare altele decât logica deductivă. El respinge cu hotărâre logica inductivă[4] și afirmă că nu putem fi niciodată siguri de adevăr, ci doar ne putem apropia de el într-un grad mai mic sau mai mare, scopul științei fiind sporirea gradului de verosimilitudine.

         Cele patru teorii în vogă la vremea respectivă care i-au suscitat interesul în a stabili criterii precise de științificitate a unei teorii erau: teoria relativității a lui Einstein, marxismul, freudismul și psihologia individuală adleriană, ultimele trei fiind teoriile a căror pretenție de științificitate o problematizează. Pornind de la observația că ceea ce aveau în comun cele trei teorii erau puterea explicativă și atracția pe care o exercitau asupra oamenilor, el ajunge la concluzia că, practic, nu exista niciun eveniment sau comportament care să infirme vreuna din teoriile respective. Un psihanalist va susține că teoriile sale sunt confirmate atât în situația în care pacientul  primește interpretările sale, cât și în cea în care le respinge (respingerea fiind pusă pe seama mecanismelor de apărare ale pacientului sau a rezistenței sale), iar un marxist va găsi în orice ziar confirmări ale interpretării sale asupra istoriei – atât prin ceea ce se publică, cât și prin ceea ce nu se publică. „Orice s-ar fi intamplat, teoria era confirmată întotdeauna.” [5]declara contrariat Popper.

        În schimb, lucrurile stăteau diferit în privința teoriei relativității: Einstein a formulat o predicție  care stipula că datorită faptului că lumina este atrasă de corpurile grele (în speță soarele) în aceeași măsură ca și corpurile materiale, lumina unei stele din apropierea soarelui ar ajunge pe pământ în așa fel încât ar părea că steaua se mișcă atât față de soare, cât și față de alte stele. Lucrul acesta a putut fi confirmat în timpul expediției lui Eddington, care a permis efectuarea unor fotografii cu poziția stelelor în timpul eclipsei de soare din 1919 și compararea lor ulterioară cu fotografiile făcute în timpul nopții, putându-se calcula astfel distanțele față de Soare în cele două instanțe. Popper a considerat predicția lui Einstein „riscantă” pentru că putea fi infirmată de observațiile efectuate în timpul eclipsei.

           În urma acestor observații, filosoful trage concluzia că lipsa caracterului neinfirmabil al unei teorii o plasează automat în categoria pseudo-științelor, dat fiind că nu confirmările sunt acelea care dau valoare științifică teoriei (de altfel, confirmări se pot găsi destul de usor), ci faptul de a fi rezistat oricăror tentative ingenue de falsificare a ei. Singura excepție în care confirmarea era demnă de luat în seamă o constituia cazul în care aceasta rezulta în urma unei încercări serioase, dar eșuate, de a fi falsificată, situație în care era apoi considerată drept „dovadă coroboratoare.”[6]

           Testarea unei teorii este în strânsă legătură cu atitudinea critică (științifică, în opoziție cu cea dogmatică, pseudo sau preștiințifică, primitivă) care trebuie să caracterizeze omul de știință.   

           În opinia lui Popper, nu există un procedeu mai rațional de a progresa în cunoașterea  lumii în care trăim decât metoda încercării și erorii, a conjecturii și a infirmării.[7]

                    

3.  Contra-argumentul lui Newton-Smith

 

          Teoria falsificaționistă a stârnit mari controverse și mulți filosofi au adus diverse contra-argumente la aceasta, dar aici mă voi opri la argumentul lui Newton-Smith exprimat în cartea sa „Raționalitatea științei”, anume cel care se referă la acceptarea dovezilor coroboratoare în favoarea alegerii unei teorii față de o teorie rivală. Newton-Smith atacă pretenția lui Popper după care dovezile coroboratoare pot spori gradul de verosimilitudine al unei teorii nefalsificate.

         Newton-Smith reface argumentarea lui Popper [8] și arată că în condițiile în care pretinde că o teorie curentă are un grad de verosimilitudine mai mare decât una precedentă și, drept urmare, un grad mai mare de coroborare, aceasta fiind indiciul verosimilitudinii, atunci Popper folosește un argument inductiv îndoit: o dată pentru a stabili o corelație între coroborare și verosimilitudine și a doua oară pentru a stabili că știința modernă este mai aproape de adevăr decât cea din secolele trecute. În continuare, W.H. Newton-Smith  arată că, pentru a rămâne fideli sistemului popperian care respinge total logica inductivă, nu putem accepta în acest punct argumente inductive din moment ce le-am respins la început sau, altfel zis, dacă le acceptăm în cazul dovezilor coroboratoare, ar trebui să le acceptăm și în cazul teoriei inițiale. Astfel, nu se poate realiza o legatură între coroborare și verosimilitudine în sistemul deductivist al lui Popper și, în cazul acesta, metoda conjecturii și a respingerii formulată de el nu produce teorii cu grad de verosimilitudine mai mare, în consecință nu se poate vorbi despre un progres al științei.

         Concluzia lui Newton-Smith cu privire la teoria lui Popper este următoarea: „Vom vedea că el se confruntă cu următoarea dilemă distructivă: sau demersul științific este complet irațional (în termenii săi proprii), sau argumentele inductive, de tipul acelora pe care el le respinge trebuie dezvoltate în știință.”[9]

 

      4.   Argumentele lui Popper la obiecțiile lui Newton

 

           Sir Karl Popper se apără de acuzațiile de iraționalitate ale lui Newton-Smith -și nu numai- prin clarificarea concepției sale cu privire la progresul științific, într-un articol numit „Raționalitatea revoluțiilor științifice”, inclus în cartea „Mitul contextului”, progres pe care îl prezintă dintr-un punct de vedere evoluționist, pe modelul selecției naturale darwiniste (ca opus inductivismului), cu care are în comun metoda încercării și eliminării erorii prin criticism, metodă „care include severe probe și examinări empirice – mai precis încercări de examinare a eventualei slăbiciuni a teoriilor, încercări de respingere.” [10]

          Popper propune două criterii logice importante pentru a evalua rațional și obiectiv progresul științific, anume unul legat de potențialul de conflictualitate (o teorie nouă trebuie să contrazică puternic vechile teorii pentru a asigura caracterul revoluționar al progresului științei) și unul conservativ (teoria nouă trebuie să poată  explica succesul celei anterioare). [11]

         Prin introducerea acestor criterii el vrea să stipuleze clar că obiectivitatea și raționalitatea științei nu este totuna cu obiectivitatea și raționalitatea cercetătorului, care poate avea momente de inspirație nonrațională, intuitivă, dar fără ca aceasta să afecteze caracterul rațional al progresului științific.  El aduce exemplul unui matematician care poate avea un moment de inspirație estetică sau inconștientă a unei demonstrații, dar acest lucru nu înseamnă că demonstrația în sine va fi irațională și nu va fi examinată critic de către comunitatea științifică.

 

           De asemenea, în „Conjecturi și infirmări”, Popper deja explicase cum înțelege el conceptul de verosimilitudine și cum răspunde la întrebarea: “De unde ştii că teoria t2 are un grad mai ridicat de verosimilitudine decât teoria t1?’ [12], anume, că mai degrabă conținutul de falsitate dovedită este cel care stă la baza comparației gradului de verosimilitudine al teoriilor, nu confirmarea inductivă, așa cum explica Newton-Smith în capitolul “Popper-raționalistul irațional”.

         „Astfel, am spus adesea că preferăm teoria t2′ care a trecut anumite teste severe, teoriei t1′

care a eşuat in faţa acestor teste, deoarece o teorie falsă este cu siguranţă mai proastă decât una care, din câte ştim, s-ar putea să fie adevărată” [13](sublinierea îmi aparține).

 

5. Concluzie

 

              Teoria falsificaționistă formulată de Karl Popper reprezintă un moment de mare importanță în epistemologie, cu un impact decisiv asupra modului cum va fi privită atât cercetarea științifică, cât și omul de știință, din momentul publicării ei. Cu toate că a stârnit și mai stârnește numeroase critici, perspectiva sa rațională asupra științei a inspirat numeroși filosofi și cercetători din diverse domenii, care au acceptat falsificabilitatea drept criteriu de demarcație între știință și pseudo-știință. Newton-Smith nu este singurul filosof care arată că teoria falsificaționistă suferă de inconsistență, însă, în ciuda criticilor săi, Popper și-a menținut poziția cu privire la falsificaționism toată viața, încercând să răspundă tuturor obiecțiilor. Deși mai sunt  filosofi care afirmă că Popper nu a reușit să răspundă definitiv și fără echivoc tuturor contra-argumentelor aduse  diverselor aspecte ale teoriei formulate de el, contribuția sa la definirea unui criteriu de demarcație între știință și pseudo-știință, cât și teza verosimilitudinii și progresului cunoașterii științifice, îl situează printre filosofii cei mai citiți și apreciați ai secolului trecut și prezent.

             

 

 

 

 



[1] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 53

[2] Popper, K., Logica cercetării, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, trad. Flonta, Surdu, Tivig, pag. 117

[3] Ibidem.

[4] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 60

[5] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 55

[6] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 55

[7] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag.72

[8] W.H. Newton-Smith, Raționalitatea științei, Editura Științifică, București, 1994, trad. M. Dumitru, Bleoca, Botez, Nagăț, pagina 94

[9] W.H. Newton-Smith, Raționalitatea științei, Editura Științifică, București, 1994, trad. M. Dumitru, Bleoca, Botez, Nagăț, pag. 74

[10] Popper, K., Mitul contextului, Editura Trei, București, 1998, pagina 25

[11] Idem, pag. 34

[12] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag.304

[13] Idem. 

 

Bibliografie:

 

Newton-Smith, W.H., Raționalitatea științei, Editura Științifică, București, 1994

Popper, K, Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002

Popper, K, Logica cercetării, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Popper, K, Mitul contextului, Editura Trei, București, 1998

 

Daniela Deaconu,  Facultatea de Filosofie, eseu la Epistemologie

 

Social tagging: > > > > >

One Response to Falsificabilitatea, criteriu de demarcatie între stiintă și pseudostiintă

  1. Salut, acum am gasit acest articol despre Psihic.Net
    Falsificabilitatea, criteriu de demarcatie între stiintă
    și pseudostiintă. Pot spune ca saitul psihic.net este printre
    cele mai folositoare saituri web de pe internetul din Romania.
    Mult succes pe mai departe.

Leave a Reply

.