Societate

Procese ridicole

Poate v-ati pus si voi intrebarea (cel mai probabil nu, to be honest..) de ce pe baxul de hartie igienica scrie ca e hartie igienica in vreo 6 limbi. E transparent. Se vede clar ca e hartie igienica.. cu ce se poate confunda de sunt necesare lamuriri scrise? Si de ce in 6 limbi ?!

Ei bine, se pare ca intrebarea asta are un raspuns destul de inteligent.

Probabil c-au fost cazuri prin SUA (pe acolo se intampla tot felul de dubiosenii de genul) in care s-a gasit unu sa manance hartie igienica, sa faca indigestie si mai apoi sa dea, evident, in judecata compania pentru ca nu scria pe ambalaj ca e hartie igienica si nu a stiut ca nu are voie sa o manance.. si probabil c-o mai si castigat. Nu m-ar mira.

Se pare ca e un fel de moda, care nu a ajuns chiar atat de cunoscuta la noi, deocamdata (dar si cand o sa ajunga..), in care oamenii dau in judecata tot ce si pe cine apuca. Unii se dau in judecata chiar pe ei insisi.

Totul a inceput in 1992 cand o femeie din SUA (evident..) a dat in judecata Mc Donalds pentru ca s-a ars cu o cafea cumparata de la ei.Va dati seama, toata lumea a ras de ea, pana in momentul in care a primit 2,9 milioane drept despagubire.. Nici nu vreau sa ma gandesc ce argumente absurde ar fi putut aduce..

Dupa cazul acesta, procesele ridicole au devenit o moda prin care sa faci bani.

The Independent a intocmit un fel de top al celor mai stupide procese:

  • Pe primul loc se afla un barbat care a dat in judecata compania Budweiser pentru ca dupa ce a baut faimoasa bere, nu a fost inconjurat de femei, asa cum aparea in reclama. El dorea despagubiri in valoare de 10.000 de dolari.
  • Locul al doilea este ocupat de un puscarias din Virginia, care, in 1992 s-a dat singur in judecata, pe motivul ca prin crima comisa, i-au fost incalcate drepturile civile si convingerile religioase. El si-a cerut despagubiri in valoare de 5 milioane de dolari, sperand ca statul va fi nevoit sa plateasca in numele lui.
  • Un alt caz ciudat este cel al unui judecator care a dat in judecata spalatoria din cartier, pentru ca i-a pierdut pantalonii. Omul a cerut despagubiri in valoare de 65 de milioane de dolari, pentru ca pierderea pantalonilor i-ar fi provocat suferinta mintala, disconfort si dezechilibru interior.
  • Primarul orasului turc Batman a dat in judecata compania Warner Bros pentru ca a utilizat numele orasului Batman in filmul The Dark Knight fara a ii cere permisiunea.
  • Rolf Eden, in varsta de 77 de ani a dat in judecata o tanara de 19 ani pe motiv ca l-ar fi discriminat din cauza varstei. Fata nu a vrut sa se culce cu el.
  • Allen Heckard, sosia lui Michael Jordan, a dat in judecata compania Nike. Barbatul cerea despagubiri de 832 milioane de dolari, deoarece compania l-a facut pe Jordan atat de cunoscut, incat, indirect, i-a provocat lui suferinte emotionale.
  • Un alt proces care a tras atenaia presei este cel intentat de un american. Acesta i-a cerut fostei lui sotii sa-i returneze rinichiul pe care i-l donase cu opt ani inainte de divort.
  • Pe ultimul loc in topul intocmit de The Independent se afla procesul intentat de publisherii muzicali ai lui John Cage lui Mike Batt. Bratt a fost acuzat de plagiat al tacerii pentru melodia ”A Minute’s Silence” care ar fi imitat ”4’33” a lui John Cage, care nu continea nici ea nici un fel de sunet. Se pare ca tacerea nu numai ca e de aur, dar valoreaza si milioane de dolari.

(source: The Independent)

Asa ca, de fiecare data cand cineva sau ceva te supara, gandeste-te cam cate milioane ai putea face daca l-ai da in judecata.

 

Si.. totusi.. in sase limbi?!

 

Inflatia psihica sau omuletul jalnic din spatele decorului grandios

 Anul trecut, cu ocazia unei lansări de carte, mai precis Nevroza balcanică a lui Vasile Dem. Zamfirescu,  Horia Roman Patapievieci punea mai multe întrebări – le redau exact în forma în care au ieșit din gurița dumnealui:

 

  1. De ce circulăm atât de îngrozitor?
  2. De ce prima noastră opțiune în fața unei reguli este ocolirea ei?
  3. De ce nu reușim să transformăm spațiul din scara blocului într-un spațiu public și este un spațiu de dejecție publică?
  4. De ce nu se poate naște în mintea noastră ideea că datorăm respect aproapelui nostru?
  5. De ce, odată cocoțați într-o funcție, devenim niște monștri?
 Nu imi propun sa raspund tuturor acestor intrebari aici si acum -desi poate voi reveni asupra lor – ci vreau sa ma opresc doar la ultima.  As fi vrut sa-i furnizez un raspuns made in my own mind domnului Patapievici, dar, cum mi-a luat-o altcineva inainte si a explicat pe larg fenomenul de trecere de la stadiul-de-om-cumsecade la stadiul-de-monstru-cocotat-pe-functie, nu-mi ramane decat sa-i pun la dispozitie stadiile respective si textul:
1. Identificarea cu functia.
2. Asumarea puterii si insusirilor presupuse de functia respectiva ca si cum ar fi merite personale. Idei de grandoare.
3. Dilatarea patologica/umflarea ego-ului.
4. “L’etat- c’est moi!” – iar legile si regulile sunt numai pentru muritorii de rand, nu pentru persoane asa sus-puse. “Cocotate”.

         

“Un caz absolut obisnuit este identificarea lipsita de umor a numerosi barbati cu ocupatiile sau cu titlurile lor. Desigur, functia mea este activitatea mea, dar totodata si un factor colectiv care a aparut in timp prin conlucrarea a numerosi oameni si a carui demnitate isi datoreaza existenta doar unei aprobari colective. De aceea, daca ma identific cu functia sau titlul meu, ma comport ca si cum eu insumi as fi intreg factorul social complex pe care il reprezinta o functie, ca si cum as fi nu doar purtatorul acesteia, ci concomitent si aprobarea societatii. Astfel, m-am dilatat neobisnuit de mult si am uzurpat insusiri care nu sunt in mine, ci in afara mea L’etat – c’est moi, iata mottoul acestor oameni.” C. G. Jung “Doua scrieri despre psihologia analitica”

 

Este vorba, mai exact, despre fenomenul pe care C.G. Jung il numeste inflatie psihica. Adicatelea,  ego-ul identificat cu functia detinuta creste, creste si iar creste (precum uneori dolarul, lira sau euroiul)  fara sa aiba suficienta acoperire “in aur”. Arata ca un balon umflat si tot asa de gol e pe dinauntru. Ah, si tot asa de usor “plesneste” daca-i zici ceva mai greu de digerat, mai cu seama legat de latura sa mai putin luminoasa și Doamne fereste sa-i arati unde greseste!… ti-ai dat foc la valiza pana la sfarsitul vietii: el e Zeus intruchipat, cum de ai indraznit sa ridici ochii spre el si -auzi, obraznicie! -sa-i spui lui ca greseste?? E clar, trebuie sa te puna la punct de urgenta,  sa simti cat esti de mic si neinsemnat, nu cumva sa te mai pui cu el vreodata.

Partea frumoasa, insa, este ca nu este chiar asa de nedescifrat, iar odata “decodat” nu mai starneste decat mila. Ce altceva poti sa simti pentru un om atat de gol si nesigur pe el incat se agata cu disperare de o functie ca sa simta ca are valoare, ca inseamna ceva?

      “Identificarea cu functia sau cu titlul are ceva seducator, motiv pentru care atatia barbati nu sunt in genere altceva decat demnitatea pe care le-o concede societatea. Ar fi zadarnic sa cautam o personalitate dincolo de aceasta coaja. In spatele decorului grandios, am da peste un omulet jalnic. De aceea functia (sau indiferent care ar fi aceasta coaja exterioara) este atat de seducatoare: caci reprezinta o compensatie ieftina pentru insuficiente personale.”  C. G. Jung

 

Consideratii de bun-simt despre bara de facebucalit

Nu neg utilitatea facebook-ului si faptul ca acesta mi-a schimbat culoarea diminetilor: sunt albastre. Ca  albastrul lui Facebook. Nici nu deschid ochii bine ca accesez pagina asta, unde ma simt mai aproape de sinele meu real si de sensul vietii mele, adica acela de spion in vietile celorlalti. Controlez ce au mai postat altii si fac scenarii despre ce i-a determinat sa aleaga tocmai poza, stirea sau melodia respectiva. Bineinteles ca cele mai ample scenarii sunt cele pe anunturile care privesc direct viata personala. Poti masura gradul de histrionism al unui segment de populatie dupa posturile astea. Cine are timp de hoinarit, poate face si statistici in toata regula.

Dar nu despre cat de histrionici suntem pe facebook vreau sa vorbesc, ci despre cat de aproape este bara de “search” de cea de “what’s on your mind?” in pagina home-news feed. Periculos de aproape! Atat de aproape incat de vreo 5-6 ori era gata-gata sa scriu in ea ce vroiam sa caut si, astfel, sa afle toata suflarea facebook-iana what was going in my mind…! Mai precis, WHO was in my mind, caci acolo scriu de obicei numele persoanelor care nu sunt in lista mea oficiala de prieteni, ci pe cea secreta de persoane pe care le spionez zilnic sa vad ce-au mai facut. Si ideea asta imi rasare fix cand ma aflu pe pagina aia!

Deci eu propun sa facem o petitie online sa ne exprimam loud-cat-mai-loud aceasta nemultumire toti cati o avem- ah, si cred ca ar trebui sa facem si o asociatie a spionilor facebook sa schimbam intre noi metode noi de spionat- ca poate schimbam ceva. Incepe sa-mi dea batai de corazon apropierea asta si ma gandesc cu groaza la ziua cand chiar o sa gresesc si o sa apara la update status pe cine am facebucalit!!!

 

.