Psihologie

Cel mai bun psihoterapeut din Bucuresti (sau de oriunde)

cropped-bookfest-1-iunie-019.jpgCum ați interpreta o asemenea descriere pe pagina unui psihoterapeut?  Ați apela la serviciile unui psiholog sau psihoterapeut care se autodeclară cel mai bun psihoterapeut psiholog din București (sau din oricare alt oraș din țară sau din lume) fără să aducă argumente pentru susținerea afirmației sale?

Am căutat cu google search sintagma psihoterapeut bun București și nu am fost deloc surprins să văd că primele rezultate sunt situri ale unor psihologi psihoterapeuți care plătesc să apară în primele pagini. Însă tocmai această procedură atrage atenția asupra faptului că lucrurile nu stau chiar așa, căci nu avem nicio dovadă că acei psihoterapeuți chiar sunt cei mai buni. Ba dimpotrivă, putem da peste unii foarte slabi pregătiți. Întâmplarea face ca unul dintre aceste rezultate sponsorizate să fie al unei psihoterapeute din zona Unirii despre a cărei formare am cunoștință îndeaproape, căci o cunosc bine: a absolvit studiile de licență la Universitatea Spiru Haret  și a urmat un master la care a prezentat o lucrare de dizertație plagiată după o lucrare de pe internet a unei australience pe care a tradus-o pe banii firmei de construcții rutiere la care lucrează, după cum singură se lăuda, voioasă că știe să se…descurce.  Românul  e ….descurcăreț, deh! Se poate spune despre un asemenea psihoterapeut că este bun?

Dar atunci cum putem ști cine e psihoterapeut bun și cine nu?

Și, în definitiv, ce înseamnă un psihoterapeut bun? Este cel care te poate înțelege sau cel care te poate ajuta efectiv să îți rezolvi problemele cu care te confrunți – acesta ar fi un prim și simplu răspuns. Totuși, nu putem afla acest lucru decât după ce am terminat o cură psihoterapeutică, iar aici încercăm să ne lămurim cum putem afla înainte de a începe una.

Putem vorbi despre existența unor semne că psihoterapia merge bine? Din păcate, nu există un răspuns universal valabil la această întrebare, căci fiecare persoană este unică, iar tratamentul psihoterapeutic este personalizat. Cine susține altfel și vine cu liste de semne că psihoterapia merge bine (sau nu), nu are habar de ce înseamnă să ții cont de unicitatea fiecărui client. Dar se poate trage o primă concluzie de aici: un psihoterapeut bun nu consideră clientul numai un recipient al unor tehnici psihoterapeutice învățate în timpul formării sale, ci se adaptează nevoilor acestuia în funcție de caracteristicile particulare ale personalității sale. Uneori aceasta înseamă să fie puțin nonconformist dar numai pînă la limita respectării codului deontologic, căci nu se permite sub nicio formă încălcarea acestuia.

Mai mult decât metoda și forma de psihoterapie pe care o practică psihoterapeutul din București (sau de oriunde) contează relația psihoterapeutică, deci avem un alt indiciu că lucrurile merg bine dacă simțim că s-a stabilit o relație satisfăcătoare de egalitate între cei doi participanți la procesul terapeutic. 

Există psihoterapeuți care aderă atât de strâns la conceptele și tehnicile specifice formei de psihoterapie învățate încât ratează ascultarea efectivă a clientului. Dacă acesta are o nevoie de a merge într-o anume direcție într-o ședință, direcție pe care psihoterapeutul nu este pregătit să meargă, se naște un dialog al surzilor acolo, nu un cadru ideal pentru înțelegere. Este necesar, deci, ca pregătirea psihoterapeutică să fie cât mai eclectică (de exemplu, psihoterapia pozitivă este o metodă eclectică) pentru a putea asigura flexibilitatea necesară procesului terapeutic. 

Un psihoterapeut bun va fi întotdeauna preocupat de formarea sa continuă, va citi cele mai noi cărți de psihologie și va participa la conferințe naționale și mai ales internaționale pe teme psihologice, căci știe că trebuie să fie la curent cu cele mai noi cercetări din domeniul său.

Psihoterapeutul bun din București sau din alte colțuri ale lumii va scrie periodic articole înreviste de specialitate și va participa activ la informarea populației cu privire la beneficiile psihoterapiei și la alte subiecte de interes general (anxietate, depresie, tulburari de personalitate, dependenta emotionala, relatii de cuplu etc.).

 

 

 

 

Despre inconstientul colectiv

Descoperirea inconstientului colectiv este unul dintre evenimentele marcante ale secolului trecut si contributia cea mai importanta a lui Carl Gustav Jung. El porneste de la observatia ca inconstientul personal descoperit de Freud, care era considerat sediul tendintelor infantile refulate începând din copilaria timpurie sub influenta morala a mediului si continuând de-a lungul vietii, nu acoperea în totalitate natura si continuturile inconstientului. Ceea ce l-a intrigat si l-a facut sa se dedice unui studiu intens al acestui concept a fost faptul ca unele contexte fantasmatice ale pacientilor sai nu îsi aveau originea în preistoria individuala, ci în mituri. El le-a numit fantasme mitologice (1950) si le-a studiat cu atentie timp de mai multi ani …citește în continuare

Românca la volan si dreptul ei de a refuza o cerere

Despre traficul infernal din România, agresivitatea românilor la volan, nervii consumați, timpul pierdut în ambuteiaje și înjurăturile care le acompaniază, s-a vorbit câtă apă curge pe Dunăre. Aș putea spune că a devenit un subiect la modă, când n-ai ce spune sau ce scrie, abordezi subiectul românului la volan, acesta oferindu-se cu generozitate tuturor tipurilor de comentarii, mai mult sau mai puțin avizate. Exact acest lucru a făcut și Vasile Dem. Zamfirescu într-un mini-eseu din cartea Nevroza Balcanică, apărută la editura Trei, o culegere de articole publicate deja în Dilema Veche sau pe la diverse conferințe de psihanaliză: a comentat comportamentului românului la volan, mai precis al româncei la volan.

Fidel declarației sale că rămâne psihanalist în orice situație, chiar și în afara cadrului oficial din cabinet,  Vasile Dem. Zamfirescu face câteva interpretări privind motivațiile comportamentului agresiv la volan. În acest demers pornește de la afirmația că cei care claxonează agresiv în trafic sunt fie cei sub medie, cu “automobile modeste, nefiabile”, fie cei cu automobile peste medie. Mergând pe urmele gândirii psihanalistului, putem extrage următorul raționament valabil  în cazul celor cu mașini sub medie (pagina 51, Nevroza balcanică):

  • posedarea unui automobil modest înseamnă poziție socială modestă
  • o condiție socială modestă e motiv de frustrare
  • frustrarea produce agresivitate
  • agresivitatea nesublimată/ nefolosită pentru ascensiunea socială va fi reprimată
  • supapele se deschid și agresivitatea reprimată scapă de sub control doar la volan, pe stadion sau în orice situație care presupune protecția anonimatului

Acest raționament sugerează implicit că dacă agresivitatea generată de conștientizarea unei condiții modeste ar fi fost sublimată și folosită în scopul ascensiunii sociale, atunci ea nu ar mai scăpa de sub control în trafic și am fi scutiți de violența rutieră.

Bun! Putem presupune că domnul Vasile Dem. Zamfirescu vorbește din experiența proprie, fiindcă din confesiunile publicate de dumnealui în  anii 90, aflăm că și-a luat carnet de șofer și mașină destul de târziu (când avea peste 40 de ani), deci până la mijlocul vieții a fost de condiție sub-modestă, după criteriul introdus chiar de dumnealui. Și putem presupune că din cauza aceasta s-a simțit foarte frustrat și a experimentat first-hand cum e să-ți folosești frustrarea pentru a urca pe scara socială, mai ales că ne lasă să înțelegem că nici în 2007, când scrie eseul, nu avea o mașină foarte la modă, în niciun caz un SUV, după cum reiese din text.  

După raționamentul în cazul posesorilor cu mașini sub medie, am putea trage concluzia că lucrurile stau diferit în cazul celor cu autoturisme peste medie, însă Vasile Dem. Zamfirescu continuă cu o ipoteză surprinzătoare și contradictorie, în același timp. Deși bogații n-ar avea motive de frustrare socială, după dumnealui, ei ar avea complexe de inferioritate generatoare de aceeași agresivitate sonoră. Conform raționamentului anterior furnizat de psihanalist, ei ar fi trebuit să nu mai fie agresivi în trafic, din moment ce și-au folosit frustrarea în scopul ascensiunii sociale, concretizată prin automobilul peste medie pe care-l posedă acum. Totuși, explicația oferită de Vasile D. Zamfirescu arată contrariul, că de fapt frustrarea persistă chiar și după ce e folosită în moduri constructive, care duc la ridicarea nivelului social. El susține că acum e vorba de frustrare sufletească și spirituală, nu mai este materială și se pare că, la urma urmei, depășirea condiției modeste nu te vindecă de frustrare, ci doar se mută în alt plan.

Doar material ei sunt liniștiți, în timp ce în sufletul lor profund se agită sentimentele negative ale unor oameni de condiție modestă ce vor fi fost odinioară. Ei se știu frustrați în plan sufletesc și spiritual. Altfel, nu s-ar comporta asemeni celor săraci… afirmă V.D. Zamfirescu în Nevroza Balcanică

Iarăși se naște întrebarea dacă nu cumva psihanalistul vorbește din experința personală, căci evident nu cunoaște experiența personală a celor din trafic. După ce el însuși a depășit frustrarea cauzată de lipsa unui automobil, achiziționând unul, s-a pomenit oare invadat de frustrări sufletești și spirituale? Nu știm, dar, în orice caz, în acest eseu pare tare frustrat de o șoferiță aflată la volanul unui Peugeot. 

Mai departe, drept exemplu de agresivitate în trafic aduce o experiență personală și povestește cum într-o seară, venind de pe o străduță laterală, o șoferiță care conducea cu un Peugeot 206 (este interesant că psihanalistul notează ce model de mașină conducea femeia, dar nu dă niciun indiciu despre propria mașină și mă întreb dacă nu cumva e vorba de o frustrare materială, cauzată de faptul că autoturismului psihanalistului era inferior celui al șoferiței) nu i-a permis să intre în fața ei, deși el i-ar fi dat de înțeles că dorește acest lucru cu “grație și umilință”. Cu grație mai înțeleg – dacă așa au stat lucrurile într-adevăr, căci nu avem decât relatarea psihanalistului, nu și pe cea a femeii – dar de ce cu umilință? Și cum te-ai putea umili făcând o cerere stând la volanul unei mașini? Oare nu e o exagerare aici?

Femeia rămâne impasibilă la cererea lui, nu schițează vreun gest nepotrivit sau agresiv, iar simplul ei refuz e interpretat de Vasile Dem. Zamfirescu drept agresivitate. Din moment ce nu-l cunoștea și nu avea niciun motiv să-i fie ostilă, spune V. Zamfirescu, înseamnă că aceasta i-a plătit o poliță din “ostilitatea pe care o avea față de toți bărbații tiranici din viața ei și pe care nu reușea să o exprime direct, nici acasă, nici la firmă.”

Dar dacă rămânea fidel propriului raționament, psihanalistul ar fi trebuit să recunoască faptul că nici el nu o cunoștea pe femeie și nu știa dacă în viața ei existau bărbați tiranici sau nu, și se putea întreba de ce a asumat așa ceva? Pentru că putea să existe și o altă explicație a refuzului femeii, una care implică politețea bărbatului în raport cu femeile, iar faptul că un bărbat voia să o ia înaintea ei – chiar dacă femeia era în mașină – putea foarte bine fi interpretat ca o lipsă de politețe, mai ales dacă femeia avea în viața ei bărbați respectuoși și politicoși, care îi cedau trecerea. 

Dar o asemenea opțiune putea fi văzută de psihanalist numai dacă era deschis unei interpretări care ar fi inclus și posibilitatea ca el însuși să fi greșit cu ceva, lucru care nu reiese din modul în care povestește. Vasile Zamfirescu pare foarte sigur că femeia era agresivă, deși își cam desființează singur presupunerea prin faptul că descrie femeia drept impasibilă. De ce a văzut psihanalistul agresivitate  într-o față impasibilă pe care nu se vedea nici cel mai mic gest agresiv?

Pe de altă parte, orice psiholog care a urmat o facultate de psihologie și o formare în psihoterapie, știe că asertivitatea presupune tocmai capacitatea de a refuza o cerere, fără a da nicio explicație. Șoferița noastră exacta asta a făcut: a refuzat să dea curs cererii psihanalistului. Femeia avea tot dreptul să facă acest lucru, ca noi toți, de altminteri. Sunt convinsă că nici Vasile Dem. Zamfirescu nu a dat/nu dă curs tuturor cererilor pe care le-a primit în viața dumnealui. Putem spune, deci, că șoferița este un model de asertivitate, în niciun caz de agresivitate.

Sunt două lucruri pe care le trece cu vederea aici psihanalistul: 1. șoferița este femeie și unei femei i se dă prioritate (de către bărbații manierați, desigur), nu i se poate pretinde să cedeze trecerea unui bărbat, chiar dacă are părul alb și chiar dacă acesta se află într-un automobil pe o străduță laterală. La urma urmei, psihanalistul stătea confortabil pe scaun, nu în picioare (caz în care poate ar fi fost de așteptat ca femeii să i se facă milă de bătrânețea lui), iar ceea ce veda șoferița noastră era un bărbat așezat confortabil care voia să intre înaintea ei. Este  rezonabil să presupunem, mai degrabă,  că refuzul șoferiței de a lua în considerarea cererea psihanalistului transmitea următorul mesaj:

Poate că ar fi cazul să învățați că un bărbat are voie să meargă înaintea femeii numai la intrarea într-un restaurant, nu în trafic,  atunci când regulile de circulație nu o impun cu necesitate.

Vasile Dem. Zamfirescu nu a putut vedea un asemenea mesaj ascuns în refuzul femeii, el a văzut în schimb agresivitate și nu a scăpat prilejul de a-și descărca frustrarea produsă de situația respectivă folosind-o pe femeie drept exemplu de agresivitate în trafic.  Pe scurt incidentul poate fi povestit în felul următor:

Un bărbat aflat la volan cere unei femei să-i dea voie să intre cu mașina în fața ei. Femeia refuză cererea lui,  fără să facă veun gest agresiv, dar răspunsul ei nu este luat drept asertivitate (și eventual, lăudat) ci este taxat drept agresivitate. De ce oare? Un răspuns probabil ar fi că bărbatul proiectează asupra ei propria agresivitate provocată de refuzul femeii.  Un psihanalist full-time ca Vasile Dem. Zamfirescu a scăpat un prilej important de a-și cerceta trecutul pentru a depista de unde i se trage pretenția ca o femeie să răspundă neapărat pozitiv cererilor lui, altfel ar însemna că e agresivă. 

 

 

Caracteristicile psihologice ale gândirii

GÂNDIREA– este un mecanism psihic de prelucrare secundară a informației și ocupă un rol central în psihologie. Intră în categoria activităților finalizate prin sarcini și presupune o serie de operații specifice:

-interpretarea situațiilor

-evocarea informațiilor pertinente

-producerea informațiilor

 

Centralitatea gândirii:

  • Gândirea este cea mai importantă  trăsătură distinctivă a psihicului uman, definitorie pentru om ca subiect al cunoașterii logice, raționale.
  • Gândirea produce modificări de substanță ale informației cu care operează, face saltul de la neesențial la esențial, de la particular la general, de la concret la abstract, exterior-accidental la interior-invariabil.
  • Gândirea antrenează toate celelalte mecanisme psihice în realizarea procesului cunoașterii cognitive, afectiv-motivaționale și volitiv-reglatorii.
  • Gândirea orientează, conduce, valorifică maximal toate procesele și funcțiile psihice, are rolul de stat major. Datorită gândirii, percepția devine observație, comunicarea informațională dobândește înțeles, se dezvoltă memoria logică, voința își precizează scopurile pe baza predicției. 
  • Gândirea are capacitatea de a-și reintroduce propriile produse (idei, teorii, concepții) în circuitul informațional , devenind un declanșator al unor noi procese intelectuale. 

 

Definițiile gândirii:

  1. Psihologia tradițională dă o definiție de tip descriptiv-explicativ: procesul psihic de reflectare a însușirilor esențiale și generale ale obiectelor, fenomenelor, relațiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract și cu scop, prin intermediul noțiunilor, judecăților raționamentelor. 
  2. Psihologia contemporană recurge la o definiție operațională: un sistem ordonat de operații de prelucrare, interpretare și valorificare a informațiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării și anticipării, subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulțimea celor inițial posibile. 

Richard Meyer se referă la 3 ipostaze ale gândirii:

  • Gândirea este cognitivă, dar este inferată în comportament.
  • Gândirea este un proces care implică o manipulare sau un set de operații asupra cunoștințelor din sistemul cognitiv.
  • Gândirea este direcționată și rezultă în comportamentul care rezolvă o problemă sau este orientat către soluții.

Caracteristicile psihologice ale gândirii:

  1. Caracterul informațional -operațional. Gândirea este un mecanism de prelucrare, interpretare și evaluare a informațiilor. Ea izolează generalul și necesarul, reproduce relațiile obiective, le construiește, anticipează posibilul și introduce relații noi pe baza anticipării, este o conectare și o corelare a informației prin categorizare și esențializare. 
  2. Caracterul mjlocit. Gândirea este mediată de informațiile stocate în memorie și evocate cu ajutorul acesteia. Cel mai pregnant este mijlocită de limbaj, care apare în dublă ipostază: ca instrument de exteriorizare a produselor gândirii și ca mijloc de asimilare, de preluare din afară a informațiilor. Gândirea este mediată și de propriile produse: asociații mintale, scheme și constructe mentale. Nu este doar mijlocită, ci multi-mijlocită.
  3. Caracterul mijlocitor. Gândirea mijlocește și influențează toate celelalte procese psihice, contribuind la accelerarea funcționalității și sporirea eficienței lor.
  4. Caracterul acțional– constă în schițarea mintală a acțiunilor: spre deosebire de animal, omul poate imagina și confrunta mintal încercările fără a le executa efectiv.  Gândirea izvorăște din acțiune și se finalizează cu ea și are funcție de comandă și control asupra desfășurării acțiunii.
  5. Caracterul finalist. Omul își stabilește scopul nu în timpul desfășurării activității, ci cu mult înainte de a trece la executarea ei. Când gândirea s-a finalizat într-o idee, se trece la raționalizarea ei. Omul nu gândește doar de dragul de a gândi, ci cu dublu scop: fie pentru a-și declanșa, organiza și optimiza propria activitate, fie pentru a justifica prin explicații și argumente acțiunile deja săvârșite. 
  6. Caracterul multidirecțional. Gândirea se întinde pe toate cele trei dimensiuni temporale. Mihai Golu (1976) spune că gândirea folosește informația despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informația despre trecutul și prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor. 
  7. Caracterul sistemic. Gândirea conține elemente structurate ierarhizate, între care sunt posibile o multitudine de combinații, fapt care îi asigură autoreglabilitatea. Ea poate fi redusă la un sistem cibernetic, deoarece dispune de toate cele 3 categorii de mărimi ale sistemului: a. mărimi de intrare (întrebări, probleme); b. mărimi de stare (mulțimea transformărilor informaționale); c. mărimi de ieșire (răspunsuri și soluțiile formulate). Mărimile de ieșire le controlează și reglează pe cele de intrare, asigurând conexiunea inversă. Relațiile dintre intrare și ieșire pot fi de tip determinist sau probabilist. 
  8. Caracterul hipercomplex provine nu doar din multitudinea și varietatea mărimilor implicate în realizarea lui, ci și din multitudinea și varietatea legăturilor dintre aceste mărimi. 

Best diet ever: fluturașii din stomac

         P-E-A este o moleculă mică-mititică, pe numele ei de domnișoară feniletilamină sau pe poreclă, dacă preferați, molecula iubirii, produsă chiar de creierașul nostru în momentul funcționării lui la capacitate maximă (după unii) sau minimă (după alții), adică atunci când e îndrăgostit. În starea aceasta, destul de controversată de altminteri, e de ajuns ca să vedem- sau să ni se pară că vedem – ființa iubită, pentru ca imediat să începem să secretăm din belșug respectiva  moleculă, având ca efect instantaneu, printre altele, o stare de levitație accentuată până la al nouălea cer. Ceea ce nu e rău deloc, ținând cont că un drum până în Cosmos și retur ar costa mai multe averi la un loc, iar companiile farmaceutice fac averi colosale din producerea și vânzarea acestei molecule mititele, pe când dragostea o produce- minune mare!-gratis. Bine, să zicem că plătești cu ceva nopți nedormite și niscaiva suspine subtile sub clar de lună.

Dar ceea ce mi se pare și mai avantajos, este faptul că P-E-A suprimă pofta de mâncare instantaneu, motiv pentru care poți renunța liniștit/ă la orice dietă chinuitoare pentru a da jos  kilogramele căpătate la ultima masă de revelion sau la alte mese copioase, cu sau fără motiv sărbătoresc. Poți să spui adio și pastilelor minune de slăbit sau altor sporturi exotice sau puțin erotice.

photo

 

Fluturașii din stomac produc o așa senzație de euforie, incitare, extaz, bucurie încât nu  mai rămâne loc pentru alte ingrediente alimentare sau nealimentare, și asta pentru că anumite studii de specialitate (uf, am uitat cine le-a făcut, dar important e că știu rezultatul final, nu-i așa?) arată că până și sentimentele de ură se topesc sub puterea spectaculoasă a moleculei iubirii, îndrăgostiții devenind dintr-o dată cetățeni mai buni, mai altruiști și mai toleranți. Hmmmm.

Ce mai, una peste alta, mai să zici că PEA este chiar secretul fericirii, dacă fericirea înseamnă prezența iubirii în viețile noastre (ceea ce e discutabil). Dar, din păcate pentru neamul omenesc predispus genetic la îndrăgostire,  există și un efect secundar demn de luat în seamă, anume: prea multă PEA duce la dependența în iubire și dependența de iubire. N-aș putea preciza care e mai gravă, dar vestea bună este că pot fi tratate amândouă …

 

 

Invidia existențială

Vorbind despre fenomenologia și sociologia resentimentului, Max Scheler ajunge la un moment dat să trateze un subiect destul de interesant și nu îndeajuns de aprofundat în literatura de specialitate, anume despre invidia existențială. Există mai multe paliere care pot fi luate în considerare:

1. În primul rand este vorba despre o invidie născută din”apăsătoarea conștiință a inferiorității” cum spune filosoful, sau dintr-un complex de inferioritate, cum ar spune un psiholog. Cauzele complexelor de inferioritate pot fi multiple, dar aici mă voi referi la cele care țin de aspectul fizic: persoane foarte mici de statură, caracteristică ce nu poate fi corectată  și cu care individul trebuie să conviețuiască întreaga viață. Individia acestor persoane scunde pe cele înalte  este nelimitată și practic, nevindecabilă. Simpla existență și proximitate a persoanelor care le aduce aminte în mod dureros de ceea ce ei percep drept infirmitate le stârnește invidia, iar ceea ce este cu adevărat patologic este ca nu o recunosc ca atare, ci o deviaza spre alte aspecte ale persoanelor invidiate. De asemenea, ele cresc cu obisnuința de a invidia și acest lucru este direcționat și spre alte sectoare ale existenței lor. De exemplu, o persoană scunda invidioasa pe înălțimea alteia, nu-i va reproșa de obicei acesteia faptul că este înaltă, ci se va lega de orice alt aspect al ei sau al lui cu tendința vădita de a-i minimaliza calitățile sau chiar de a i le anula. Uneori, devierea este atat de îndepartată de ceea ce a cauzat inițial invidia, încât și celui mai experimentat psihoterapeut îi ia o vreme destul de lungă să o depisteze. În unele cazuri, sunt minimalizate chiar activitățile, cursurile sau persoanele pe care le admiră persoana invidiată.

 

2. Un alt domeniu în care se manifestă invidia existențială este cel al diferenței dintre generații: persoane în vârstă care le invidiază pe cele tinere pentru ceea ce au pierdut și nu mai pot avea niciodată: tinerețea cu toate oportunitățile ei. Nu toate persoanele în vârstă sunt invidioase, dar, de obicei, invidioșii sunt în acelasi timp și personalități histrionice (sau isterice, cum li se spunea mai demult). Femeile și bărbații histrionici sunt cei care pun mare preț pe înfățișarea lor și, în general, vor să fie în centrul atenției, ca atare monopolizează orice discuție, disturbând chiar orele de curs sau seminariile în timpul facultății, ori țin cu tot dinadisnul să iasă în evidență la locul de muncă. Ei își definesc identitatea de sine în raport cu aceste valori, sau mai bine zis non-valori, și evident că în pragul bătrâneții, atunci când aspectul fizic  se dergadează și când nu mai pot fi în centrul atenției  prin nimic deosebit, devin foarte invidioși pe cei care le-au luat locul. De asemenea, un bloc aparte este reprezentat de profesori, mai ales universitari, care se tem că vor fi  dați la o parte de colegii lor mai tineri, mai talentați, cu memorie mai bună, mai dinamici și mai carismatici. 

 

 

 

 

 

Buricul pământului pe înțelesul tuturor

Bărbatul narcisist crede că este buricul pământului. Totul trebuie să se învârtă în jurul lui fiindcă este excepțional de la naștere și, în consecință,  nu trebuie să mai facă nimic ca să dovedească asta. Simpla lui apariție trebuie să te ducă cu gândul la așa ceva, iar dacă nu te arăți instant copleșită de personalitatea lui, te suspectează imediat de ceva deficiențe intelectuale.

Bărbatul narcisist este foarte preocupat de felul cum arată și, dacă are bani, se va îmbrăca numai cu haine de firmă cu marca afișată ostentativ, să vadă lumea că el nu poartă orice. Nu e exclus să fie metrosexual. Se înconjoară numai de persoane importante, așa cum îi stă bine unui personaj important ca el, și în general caută să obțină poziții de conducere din care să-i domine pe ceilalți (în special narcisitul extravertit). Bărbatul narcisist introvertit va alege mai degrabă o profesie liberală ca să fie independent. Ține mult la aceasta și face paradă de ea chiar și când nu e cazul, când e evident că depinde și el de ceilalți. Dacă relaționează și cu persoane care nu-s la nivelul lui -după criteriile lui- o face pentru că are nevoie de un public în fața căruia să-și desfășoare multele-i talente.

În ciuda aparențelor, bărbatul narcisist are o stimă de sine scăzută și are nevoie de validări în toate felurile posibile. Are o nevoie colosală de a fi admirat ca să și-o mențină in limite normale, așa că pune mana pe dicționar și învață toate sinonimele pentru “extraordinar” dacă ai intrat într-o relație cu el. Și adu-ți aminte că din momentul acela scopul vieții tale trebuie să fie îndeplinirea dorințelor lui. Se așteaptă la privilegii deosebite din partea ta, fără însă a răspunde în aceeași manieră. Nu cunoaște înțelesul cuvântului “reciprocitate”. Nu-ți va da nimic nici dacă-i ceri. El crede că dacă a spus “mulțumesc” s-a achitat de datorie pentru ceea ce ai făcut pentru el, și prin asta îți dă undă verde sa muncești în continuare. Tot pentru el, desigur. Și tot pentru un simplu “mulțumesc” fiindcă și-așa a făcut  prea mult: a căscat el gurița lui prețioasă uite, special pentru tine, ca să scoată cuvântul magic. Milioane de ani trebuie să-i fii recunoscătoare pentru asta.

Nu va încerca să te înțeleagă niciodată, în schimb se va văicări că tu nu-l înțelegi ori de cate ori te abați de la repertoriul normal de laude.  Punctul lui de vedere e cel mai important și părerile lui sunt cele care trebuie să primeze. Nu ai vreo șansă ca  în relația cu el să conteze vreodată părerea ta. Dacă totuși ai vreuna bună, și-o va asuma ca fiind a lui, fiindcă nu-i așa?! numai el, buricul pământului, poate avea idei bune. Poate că el te-a inspirat prin personalitatea lui deosebită și deci, ideea este a lui chiar dacă a ieșit din mintea ta.

Nu spera că -l vei schimba sau că va  vrea el să se schimbe pentru tine. Iubirea lui cea mare a fost și va rămâne el, nu te amăgi. Totul e perfect în privința lui, deci tu ești cea cu problema, clar. Dacă, totuși esti îndrăgostită nebunește de un asemenea bărbat -ceea ce n-ar fi exclus, întrucât are oarecare șarm- consolează-te cu ideea că dragostea nu ține decât trei ani. Poate-i supraviețuiești și te alegi numai cu “experiență de viață”.:)))

 

Legile si mecanismele senzatiilor

Senzatiile sunt procesele psihice senzoriale elementare, care reflecta insusirile concrete si separate ale obiectelor intr-o maniera nestructurata, in conditiile actiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Dupa natura continutului informational, senzatiile pot fi:

  1. exteroceptive (senzatii care ne ofera informatii despre obiectele si fenomenele lumii exterioare) – senzatii vizuale, auditive, olfactive, etc
  2. propioceptive (senzatii care ne difuzeaza informatii despre propriul corp) – de echilibru si chinestezice
  3. interoceptive (senzatii care ne difuzeaza informatii despre mediul interior, al nostru)

Caracteristici ale senzatiilor:

  • Calitatea reprezinta proprietatea senzatiilor de a fi vizuale, auditive, olfactive, etc
  • Intensitatea depinde de intensitatea stimulului, integritatea organului de simt, semnificatia stimulului, starea de oboseala
  • Durata corespunde cu durata actiunii stimulului

Legile senzatiilor:

  • Legea intensitatii se refera la faptul ca intre intensitatea senzatiei si intensitatea stimulului esxista o legatura semnificativa. In cadrul unor experimente de laborator s-a constatat ca pentru a putea produce o senzatie specifica, un stimul trebuie sa atinga o anumita intensitate, numita prag minim absolut.
  • Legea adaptarii spune ca sensibilitatea nu ramane nemodificata sub influenta indelungata a unui stimul specific, de intensitate constanta. Cresterea sau scaderea sensibilitatii ca urmare a actiunii repetate a stimulilor sau a modificarilor de mediu se numeste adaptare senzoriala.
  • Legea senzibilizarii. Cresterea sensibilitatii ca urmare a unor fenomene de interactiune. Cel mai interesant exemplu este legat de interactiunea dintre analizatori diferiti. De exemplu, s-a constatat ca hiperventilatia, consumul de substante dulci-acrisoare, senzibilizeaza analizatorul vizual, deci scade perioada de adaptare la intuneric.
  • Legea depresiei. Daca prin sensibilizare creste sensibilitatea, prin depresie scade.
  • Legea sinesteziei. Sunt situatii cand un stimul, desi este aplicat pe o anumita modalitate senzoriala, poate produce efecte proprii unui alt analizator. Sunt persoane care relateaza ca au o auditie colorata.
  • Legea compensatiei. Insuficienta dezvoltare a unei modalitati senzoriale poate duce la perfectionarea alteia, care preia asupra ei functiile primeia, sau o parte din ele.
  • Legea semnificatiei. S-a constatat ca la anumiti stimuli, chiar la o intensitate scazuta, se produc senzatii foarte puternice. In acest caz, stimulul are o puternia semnificatie pentru organism sau pentru persoana.

Clasificarea senzatiilor:

  1. Senzatiile vizuale (asigura cunoasterea proprietatilor obiectuale -forma, culoare, marime-, constituie un factor integrator al intregii experiente senzoriale de cunoastere, organizeaza si coordoneaza miscarile voluntare, asigurand coerenta comportamentala)
  2. Senzatiile auditive (contribuie la formarea structurilor psihice superioare specific umane, la dezvoltarea psihica generala a omului)
  3. Senzatiile gustative (au doua functii importante: cunoasterea insusilor gustative a obiectelor si reglarea comportamentului alimentar)
  4. Senzatiile olfactive (regleaza si ele comportamentul alimentar si sunt implicate in mecanismele de aparare)
  5. Senzatiile cutanate (tactile, termice, dureroase)
  6. Senzatiile organice (reechilibreaza organismul, asigura starea de sanatate, se includ in dinamica generala a personalitatii)
  7. Senzatiile proprioceptive
  8. Senzatiile vibratoare (asigura un plus de informatie).

Mecanismele de producere a senzatiilor:

  • Receptorii sunt organe esentiale si sunt foarte numerosi si specializati. Rolul lor este de a converti energia fizica externa a stimulilor in activitate neurala, practic electrica. Procesul se numeste transductie.
  • Calea de conducere se face prin intermediul fibrelor aferente. Traseul porneste de la receptor la creier, nu este continuu, ci prezinta 3-4 intreruperi sinaptice. De la o sinapsa la alta creste numarul de neuroni, apoi numarul de sinapse, astfel incat diferitele prelucrari succesive ale informatiei sunt tot mai complexe. Astfel, informatiile semnificative sunt retinute si trimise mai departe, iar cele mai putin semnificative sunt eliminate sau blocate la nivel subcortical.
  • Veriga centrala (interpretarea informatiilor) este mecanismul cel mai impportant al senzatiei. Se produce in zonele de proiectie corticala  ale analizatorului.
  • Conexiunea inversa (confirmarea activitatii verigilor).
.