Psihanaliza

Terapia relației cu un misogin

 

“Terapia se bazează pe o combinație între abilitățile terapeutului și legătura personală dintre terapeut și pacient. Este un proces intim și uneori dificil. Prin urmare, relația cu terapeutul este la fel de importantă pentru dezvoltarea ta, pe cât sunt cunoștințele și tehnicile lui. Nu-ți pierde timpul, energia și banii cu un terapeut care nu este cu adevărat sensibil la sentimentele și nevoile tale.

Părerea mea personală este că terapia trebuie să fie activă, directivă și limitată în timp. Terapeutul trebuie să-ți provoace multe conexiuni inverse. Prea mulți terapeuți se așază pe scaun și nu își ajută clientul decât cu un da din când în când, sau cu și cum te-ai simțit?

Un terapeut care te călăuzește spre schimbări comportamentale constructive îți va salva timpul și banii. Nu te teme să cercetezi piața. Tu ești pacientul și este dreptul tău să pui întrebări și să primești răspunsuri directe. Cel mai important este să nu temi să te încrezi în instinctele tale.

Pentru a te ajuta în procesul de selecție, îți voi spune câteva lucruri la care trebuie să fii atent/ă:

  • Ți se promite leacul în două sau trei ore, contra unei mari sume de bani.
  • Terapeutul de sex masculin petrece mult timp comentându-ți atractivitatea și/sau spunându-ți detalii despre viața lui sexuală.
  • Terapeutul pasiv și nepăsător, care stă pe scaun și încuviințează tot ce spui.
  • Terapeutul care îți va spune că va avea nevoie de ani întregi ca să te ajute.

Mulți psihoterapeuți, mai ales psihiatrii și psihanaliștii, au fost educați după modelul tradițional freudian, care definește femeile ca fiind deficiente, isterice și masochiste. Terapeutul freudian, bărbat sau femeie, consideră că este treaba lui să ajute femeia să-și învețe rolul potrivit. În acest context, sănătatea înseamnă că femeia a devenit supusă, grijulie și atentă cu partenerul ei, indiferent de felul în care o tratează acesta. Dacă are ambiții proprii, femeia e etichetată ca fiind competitivă și masculină. În mod surprinzător, modelul acesta arhaic a pătruns la scară largă în practica terapeutică.

sursa: www.minddisorders.com

sursa: www.minddisorders.com

Unii psihanaliști de sex masculin favorizează bărbații atunci când lucrează cu un cuplu sau cu o femeie. Acești psihanaliști cred că, dacă există o problemă în relație, este vina femeii. Am auzit psihanaliști care spuneau: Nu se poate ca relația să fie atât de rea cum spune ea. Poate că îi place să fie tratată rău, și îl provoacă. Din nefericire, misoginii sunt printre noi și au multe profesii, iar psihanaliza are și ea partea ei.

Fiindcă îmbracă terapeutul într-o mantie de putere și autoritate și tinde să copie relația părinte-copil, psihanalistul poate să acționeze după scenarii personale atunci când este vorba despre pacientele lui. Situația aceasta este foarte periculoasă pentru o femeie care și-a pierdut deja o mare parte din încrederea în propria persoană, pentru că este implicată într-o relație cu un misogin. Dacă întâlnește un terapeut care are aceeași atitudine față de femei, ca și partenerul ei, toate lucrurile negative pe care le aude acasă vor fi întărite în biroul terapeutului. “

 Dr. Susan Forward – renumit psihoterapeut și autor american

Diferența între psihoterapia psihanalitică și psihanaliză

 

 

Există un dezacord între psihanaliștii și psihoterapeuții psihanalitici de seamă în ceea ce privește recomandările psihoterapiei psihanalitice. Kernberg (1981) de exemplu, spune că psihoterapia psihanalitică este indicată pentru maladiile psihice grave cu tulburări structurale ale Eului, spre deosebire de alții care spun că interpretările caracteristice acestei terapii pot avea efecte maligne asupra acestor persoane.

Diferența dintre psihanaliza propriu-zisă și psihoterapia psihanalitică este dată de diferențe de procedură din cele trei paradigme de bază:

 

1. Analiza sistematică și nesistematică a transferului – interpretarea transferențială trebuie să țină cont și de conflictele dominante din realitatea imediată.

2. Explicarea și interpretarea ca metode privilegiate de tratament.

3. Păstrarea neutralității tehnice – terapeutul nu trebuie să se lase implicat în înscenarea relațiilor obiectale arhaice.

 

În ceea ce privește frecvența întâlnirilor, în psihoterapia psihanalitică sunt necesare 2-3 chiar 4 ședințe pe săptămână, în timp ce în psihanaliză de 4-5 întâlniri sau chiar 6. Regresia nu depinde de frecvența întâlnirilor, totuși, ci de modalitatea de procedură.

În medie, psihoterapia psihanalitică durează tot 5 până la 7 ani, ca și psihanaliza, spune Kernberg, dat fiind că tulburările de personalitate cer mai mult timp pentru restructurare. El arată că în cazul tulburărilor severe și al celor cu tulburări de personalitate borderline se văd cel mai bine conflictele intrapsihice contradictorii.

 

Românca la volan si dreptul ei de a refuza o cerere

Despre traficul infernal din România, agresivitatea românilor la volan, nervii consumați, timpul pierdut în ambuteiaje și înjurăturile care le acompaniază, s-a vorbit câtă apă curge pe Dunăre. Aș putea spune că a devenit un subiect la modă, când n-ai ce spune sau ce scrie, abordezi subiectul românului la volan, acesta oferindu-se cu generozitate tuturor tipurilor de comentarii, mai mult sau mai puțin avizate. Exact acest lucru a făcut și Vasile Dem. Zamfirescu într-un mini-eseu din cartea Nevroza Balcanică, apărută la editura Trei, o culegere de articole publicate deja în Dilema Veche sau pe la diverse conferințe de psihanaliză: a comentat comportamentului românului la volan, mai precis al româncei la volan.

Fidel declarației sale că rămâne psihanalist în orice situație, chiar și în afara cadrului oficial din cabinet,  Vasile Dem. Zamfirescu face câteva interpretări privind motivațiile comportamentului agresiv la volan. În acest demers pornește de la afirmația că cei care claxonează agresiv în trafic sunt fie cei sub medie, cu “automobile modeste, nefiabile”, fie cei cu automobile peste medie. Mergând pe urmele gândirii psihanalistului, putem extrage următorul raționament valabil  în cazul celor cu mașini sub medie (pagina 51, Nevroza balcanică):

  • posedarea unui automobil modest înseamnă poziție socială modestă
  • o condiție socială modestă e motiv de frustrare
  • frustrarea produce agresivitate
  • agresivitatea nesublimată/ nefolosită pentru ascensiunea socială va fi reprimată
  • supapele se deschid și agresivitatea reprimată scapă de sub control doar la volan, pe stadion sau în orice situație care presupune protecția anonimatului

Acest raționament sugerează implicit că dacă agresivitatea generată de conștientizarea unei condiții modeste ar fi fost sublimată și folosită în scopul ascensiunii sociale, atunci ea nu ar mai scăpa de sub control în trafic și am fi scutiți de violența rutieră.

Bun! Putem presupune că domnul Vasile Dem. Zamfirescu vorbește din experiența proprie, fiindcă din confesiunile publicate de dumnealui în  anii 90, aflăm că și-a luat carnet de șofer și mașină destul de târziu (când avea peste 40 de ani), deci până la mijlocul vieții a fost de condiție sub-modestă, după criteriul introdus chiar de dumnealui. Și putem presupune că din cauza aceasta s-a simțit foarte frustrat și a experimentat first-hand cum e să-ți folosești frustrarea pentru a urca pe scara socială, mai ales că ne lasă să înțelegem că nici în 2007, când scrie eseul, nu avea o mașină foarte la modă, în niciun caz un SUV, după cum reiese din text.  

După raționamentul în cazul posesorilor cu mașini sub medie, am putea trage concluzia că lucrurile stau diferit în cazul celor cu autoturisme peste medie, însă Vasile Dem. Zamfirescu continuă cu o ipoteză surprinzătoare și contradictorie, în același timp. Deși bogații n-ar avea motive de frustrare socială, după dumnealui, ei ar avea complexe de inferioritate generatoare de aceeași agresivitate sonoră. Conform raționamentului anterior furnizat de psihanalist, ei ar fi trebuit să nu mai fie agresivi în trafic, din moment ce și-au folosit frustrarea în scopul ascensiunii sociale, concretizată prin automobilul peste medie pe care-l posedă acum. Totuși, explicația oferită de Vasile D. Zamfirescu arată contrariul, că de fapt frustrarea persistă chiar și după ce e folosită în moduri constructive, care duc la ridicarea nivelului social. El susține că acum e vorba de frustrare sufletească și spirituală, nu mai este materială și se pare că, la urma urmei, depășirea condiției modeste nu te vindecă de frustrare, ci doar se mută în alt plan.

Doar material ei sunt liniștiți, în timp ce în sufletul lor profund se agită sentimentele negative ale unor oameni de condiție modestă ce vor fi fost odinioară. Ei se știu frustrați în plan sufletesc și spiritual. Altfel, nu s-ar comporta asemeni celor săraci… afirmă V.D. Zamfirescu în Nevroza Balcanică

Iarăși se naște întrebarea dacă nu cumva psihanalistul vorbește din experința personală, căci evident nu cunoaște experiența personală a celor din trafic. După ce el însuși a depășit frustrarea cauzată de lipsa unui automobil, achiziționând unul, s-a pomenit oare invadat de frustrări sufletești și spirituale? Nu știm, dar, în orice caz, în acest eseu pare tare frustrat de o șoferiță aflată la volanul unui Peugeot. 

Mai departe, drept exemplu de agresivitate în trafic aduce o experiență personală și povestește cum într-o seară, venind de pe o străduță laterală, o șoferiță care conducea cu un Peugeot 206 (este interesant că psihanalistul notează ce model de mașină conducea femeia, dar nu dă niciun indiciu despre propria mașină și mă întreb dacă nu cumva e vorba de o frustrare materială, cauzată de faptul că autoturismului psihanalistului era inferior celui al șoferiței) nu i-a permis să intre în fața ei, deși el i-ar fi dat de înțeles că dorește acest lucru cu “grație și umilință”. Cu grație mai înțeleg – dacă așa au stat lucrurile într-adevăr, căci nu avem decât relatarea psihanalistului, nu și pe cea a femeii – dar de ce cu umilință? Și cum te-ai putea umili făcând o cerere stând la volanul unei mașini? Oare nu e o exagerare aici?

Femeia rămâne impasibilă la cererea lui, nu schițează vreun gest nepotrivit sau agresiv, iar simplul ei refuz e interpretat de Vasile Dem. Zamfirescu drept agresivitate. Din moment ce nu-l cunoștea și nu avea niciun motiv să-i fie ostilă, spune V. Zamfirescu, înseamnă că aceasta i-a plătit o poliță din “ostilitatea pe care o avea față de toți bărbații tiranici din viața ei și pe care nu reușea să o exprime direct, nici acasă, nici la firmă.”

Dar dacă rămânea fidel propriului raționament, psihanalistul ar fi trebuit să recunoască faptul că nici el nu o cunoștea pe femeie și nu știa dacă în viața ei existau bărbați tiranici sau nu, și se putea întreba de ce a asumat așa ceva? Pentru că putea să existe și o altă explicație a refuzului femeii, una care implică politețea bărbatului în raport cu femeile, iar faptul că un bărbat voia să o ia înaintea ei – chiar dacă femeia era în mașină – putea foarte bine fi interpretat ca o lipsă de politețe, mai ales dacă femeia avea în viața ei bărbați respectuoși și politicoși, care îi cedau trecerea. 

Dar o asemenea opțiune putea fi văzută de psihanalist numai dacă era deschis unei interpretări care ar fi inclus și posibilitatea ca el însuși să fi greșit cu ceva, lucru care nu reiese din modul în care povestește. Vasile Zamfirescu pare foarte sigur că femeia era agresivă, deși își cam desființează singur presupunerea prin faptul că descrie femeia drept impasibilă. De ce a văzut psihanalistul agresivitate  într-o față impasibilă pe care nu se vedea nici cel mai mic gest agresiv?

Pe de altă parte, orice psiholog care a urmat o facultate de psihologie și o formare în psihoterapie, știe că asertivitatea presupune tocmai capacitatea de a refuza o cerere, fără a da nicio explicație. Șoferița noastră exacta asta a făcut: a refuzat să dea curs cererii psihanalistului. Femeia avea tot dreptul să facă acest lucru, ca noi toți, de altminteri. Sunt convinsă că nici Vasile Dem. Zamfirescu nu a dat/nu dă curs tuturor cererilor pe care le-a primit în viața dumnealui. Putem spune, deci, că șoferița este un model de asertivitate, în niciun caz de agresivitate.

Sunt două lucruri pe care le trece cu vederea aici psihanalistul: 1. șoferița este femeie și unei femei i se dă prioritate (de către bărbații manierați, desigur), nu i se poate pretinde să cedeze trecerea unui bărbat, chiar dacă are părul alb și chiar dacă acesta se află într-un automobil pe o străduță laterală. La urma urmei, psihanalistul stătea confortabil pe scaun, nu în picioare (caz în care poate ar fi fost de așteptat ca femeii să i se facă milă de bătrânețea lui), iar ceea ce veda șoferița noastră era un bărbat așezat confortabil care voia să intre înaintea ei. Este  rezonabil să presupunem, mai degrabă,  că refuzul șoferiței de a lua în considerarea cererea psihanalistului transmitea următorul mesaj:

Poate că ar fi cazul să învățați că un bărbat are voie să meargă înaintea femeii numai la intrarea într-un restaurant, nu în trafic,  atunci când regulile de circulație nu o impun cu necesitate.

Vasile Dem. Zamfirescu nu a putut vedea un asemenea mesaj ascuns în refuzul femeii, el a văzut în schimb agresivitate și nu a scăpat prilejul de a-și descărca frustrarea produsă de situația respectivă folosind-o pe femeie drept exemplu de agresivitate în trafic.  Pe scurt incidentul poate fi povestit în felul următor:

Un bărbat aflat la volan cere unei femei să-i dea voie să intre cu mașina în fața ei. Femeia refuză cererea lui,  fără să facă veun gest agresiv, dar răspunsul ei nu este luat drept asertivitate (și eventual, lăudat) ci este taxat drept agresivitate. De ce oare? Un răspuns probabil ar fi că bărbatul proiectează asupra ei propria agresivitate provocată de refuzul femeii.  Un psihanalist full-time ca Vasile Dem. Zamfirescu a scăpat un prilej important de a-și cerceta trecutul pentru a depista de unde i se trage pretenția ca o femeie să răspundă neapărat pozitiv cererilor lui, altfel ar însemna că e agresivă. 

 

 

Mey, Winnicott, vezi ca ma ‘nervezi!

Citesc despre un raspuns aparent foarte intelept dat de Winnicott  unui grup de preoti anglicani care l-au intrebat cum sa faca diferenta intre o persoana care este normala si se poate ajuta singura in urma unor discutii si una bolnava, care are nevoie de ajutor psihiatric. Psihiatric, deci nu psihologic, distinctia mea.

Dupa ce a stat pe ganduri o vreme, socat de simplitatea intrebarii si dificultatea in care l-a pus,Winnicott ar fi dat urmatorul raspuns, citez din introducerea cartii “Sustinere si interpretare”:

Daca o persoana vine sa va vorbeasca si in timp ce o ascultati simtiti ca va plictiseste, atunci este bolnava si are nevoie de tratament psihiatric. Dar daca reuseste sa va mentina interesul, indiferent cat de grava este suferinta sau conflictul sau, atunci o veti putea ajuta.

Masud Khan, tipul care il citeaza pe Winnicot in introducere, zice ca a preluat modelul acesta de distinctie si etichetare, fiindca l-a lasat mut de uimire asemenea intelepciune. Mie, insa, mi se pare de-a dreptul riscant sa faci diferenta dintre normal si patologic pe baza unei impresii de moment si a unui concept (plictisul) care pacatuieste mai ales prin vaguitatea sa

De ce riscant? Pai  fiindca simplifica nepermis de mult diferenta dintre normal si patologic pe baza unui un criteriu care tine numai de subiectivitatea preotului. Daca, din intamplare, preotul este o persoana cu nivel scazut de dopamina, total sau partial lipsita de curiozitate, creativitate, spontaneitate sau care se plictiseste foarte usor de orice subiect, atunci acesta, in loc sa-si vada neajunsul, va intepreta plictiseala lui drept psihoza sau tendinta psihotica a povestitorului din fata sa.

Ca sa nu mai spun ce pericol ar insemna ca orice minte cititoare de Winnicott din intamplare sa-si insuseasca acest criteriu pentru a face diferenta intre cunoscutii care au nevoie de psihiatru si care nu. Inchipuiti-va cum s-ar umple cabinetele psihiatrilor pe durata campionatelor de fotbal cu nevestele trimise de barbatii microbisti pe motiv ca devin groaznic de plictisitoare daca abordeaza vreun subiect care n-are legatura cu alergatul aiurea dupa o minge. Sau de profesori trimisi la psihiatru de studentii si elevii lor pe motiv ca-i plictisesc de moarte cursurile lor. Sau de politicieni trimisi de electorat sa se caute la cap….. hehe, asta n-ar fi rau, asa-i?! :))

foto: agenda.ro

Iubirea de transfer

Transferul este una dintre manifestarile cele mai importante ale inconstientului, observata de Sigmund Freud in cadrul curei psihanalitice. Referindu-se la descoperirea sa, Freud spune: „Ce sunt transferurile?  Sunt reeditari, reproduceri ale tendintelor si fantasmelor care trebuie desteptate si constientizate prin progresul analizei; ele au ca trasatura caracteristica înlocuirea unei persoane cunoscute anterior cu persoana medicului” (1905, Cazul Dora, p.118).

El  subliniaza apoi ca transferul se produce spontan in mai toate relatiile umane, deci nu este inventia psihanalizei, meritul acesteia fiind numai de a-l fi descoperit constiintei, cadrul analitic stimuland aparitia lui. Exista mai multe tipuri de transferuri care pot avea loc în cadrul analizei, unul dintre ele fiind iubirea de transfer sau transferul erotic.

Freud considera ca iubirea de transfer reprezinta retrairea si reactualizarea in cadrul analitic a unor sentimente infantile si scheme relationale formate in copilarie, prin inlocuirea unei persoane din trecutul pacientului fata de care acesta a manifestat atractie, cu persoana medicului. Cu alte cuvinte, el considera ca fiecare om are propriu sau mod de a iubi, mod care s-a format inca de la inceputul vietii sale sub influenta factorilor ereditatii si a altor influente execitate asupra lui in copilarie de persoanele semnificative din viata sa. Aceste repetitii ale unor experiente vechi nu sunt insa constientizate de pacient, care nu-si aminteste obiectele libidinale ce au servit drept modele ale iubirii sale, si, din aceasta cauza, el tinde sa creada ca totul are legatura cu situatia prezenta si cu persoana analistului, in nici un caz cu tatal, mama sau cu alta persoana semnificativa din trecutul sau. Freud foloseste termenul de “acting-out” pentru a descrie aceasta tendinta a pacientilor de a repeta in actiune o situatie din trecut, mai degraba decat sa si-o aminteasca si s-o verbalizeze. In lucrarea sa “Observatii asupra iubirii de transfer” (1915), Freud compara aparitia fenomenului iubirii de transfer cu “o schimbare completa de scena, ca si cum s-ar fi declansat un joc printr-o realitate care a intervenit brusc, ca si cum ar fi sunat alarma de incendiu in mijlocul unei piese de teatru” (p.154), si atrage atentia psihanalistilor ca atitudinea pe care un/o analist/a trebuie sa o ia la aparitia iubirii de transfer este una de abstinenta totala, nu numai fizica, ci si fata de orice alta satisfactie pretinsa de pacient/a(preferinta, intimitate). Calea pe care analistul trebuie sa o urmeze, spune el, este calea de mijloc: nu se incurajeaza, dar nici nu se reprima iubirea, ci se mentine transferul care este tratat ca pe o situatie care va fi depasita in curand prin interpretarea acestuia drept ceea ce este si sublimarea sentimentelor de iubire. Person Ethel (1985) este cea care atrage atentia asupra dublei calitati a iubirii de transfer de a fi atat o mina de aur, cat si un camp minat.

De ce mina de aur? Simplu: pentru calitatea de o incontestabila importanta a acestui fel de transfer de a oferi analistului o recapitulare „in vivo” a unei  relatii din trecut in situatia prezenta, oferind, astfel, indicii asupra contributiilor pe care acesti pacienti le aduc in relatiile semnificative din afara cadrului analitic. In opera  „Compendiu de psihanaliza”,  Freud declara:  „Un alt avantaj al transferului este si ca pacientul ne prezinta in el cu o claritate plastica o buna bucata din istoricul vietii sale, despre care altfel, probabil, ca nu ne-ar fi dat decat informatii lacunare. In loc sa ne relateze doar, el parca interpreteaza in fata noastra.”(p.181). Astfel, sub protectia unei relatii in care pacientul se simte securizat, el poate sa-si inteleaga problemele pe care le are in legatura cu iubirea si sexualitatea.

De ce camp minat? Pentru posibilitatea ca aceste transferuri sa pregateasca ocazia pentru acting-out –uri de contratransfer, distrugatoare atat pentru pacient, cat si pentru analist si reputatia lui. Freud  avertiza  inca din 1915 ca psihanalistul „stie ca lucreaza cu cele mai explozive forte si are nevoie de aceeasi precautie si constiinciozitate ca si un chimist.”( „Tehnica psihanalizei”, pag.163).

.