Archives for Daniela

Societatea din Bensalem – un reproș la adresa catolicismului

                    

 I.                   Introducere

         Teza pe care o susțin este că  Francis Bacon propune în  “Noua Atlantidă”  o  reformă religioasă țesută abil pe fondul descrierii societății din Bensalem, al cărei mod organizare reprezintă o critică implicită la adresa catolicismului.

        Una dintre preocupările care l-au facut celebru pe Francis Bacon, poate cea mai importantă, a fost insistența sa pentru necesitatea studierii misterelor naturii și folosirii descoperirilor în scopul îmbunătățirii vieții omului. O dilemă care se ridică la prima citire a textului din “Noua Atlantidă”  este dacă filosoful englez a intenționat să pună bazele unei comunități științifice aflate sub autoritatea religiei sau dacă a vrut să arate că este posibilă o reformă a religiei, astfel ca aceasta să nu constituie un obstacol în calea progresului cunoașterii naturale, ci, dimpotrivă, să fie un aliat care încurajează producerea și prezervarea cunoștințelor.

         Să nu uităm că aceasta carte este scrisă într-o vreme în care orice descoperire era trecută prin filtrul îngust al dogmelor religioase, în special de către inchiziția catolică,  si tot ceea ce nu corespundea vederilor acesteia era considerat erezie. Ecourile arderii pe rug a lui Giordano Bruno (1600) trebuie să fi fost încă vii printre oamenii preocupați de cercetarea tainelor naturii și universului, iar impresia că biserica nu poate tolera anumite concluzii care ar invalida interpretarea scripturilor  din vremea respectivă trebuie să fi contribuit la conturarea ideii unei reforme religioase pe care Bacon o expune amănunțit la adăpostul unei ficțiuni.

          Există numeroase grile de interpretare a textului din Noua Atlantidă, de la simplă ficțiune literară cu subiect caracteristic secolului respectiv,  până la proiect utopic de societate știintifică, între cele două extreme situându-se interpretări diverse. Stephen McKnight are o poziție interesantă cu privire la înțelesurile care se desprind din “Noua Atlantidă”,  afirmând că programul baconian de restaurare  are două dimensiuni: una, a reformei religioase care vizează restaurarea relației originare a omului cu Dumnezeu și alta, a reformei cunoașterii, prin care omul poate ajunge din nou la poziția originară de stăpân al naturii.[1] Un alt filosof, John Briggs, arată că, dimpotrivă,  există o separare între filosofia naturală și religie în opera lui Bacon. [2]

             În cele ce urmează, voi susține că Bacon intenționează o critică subtilă a catolicismului, în special al celui spaniol, prin modul cum prezintă organizarea societății din Bensalem,  și voi arăta elementele  din “Noua Atlantidă” care pot fi interpretate în această cheie. În prima parte voi reliefa faptul că Bacon a punctat clar că există diferențe între creștinismul marinarilor și cel al bensalemiților, pe urmă voi identifica  elementele care constituie un reproș indirect la adresa catolicismului. De asemenea, voi lua în considerare pe scurt o eventuală poziție adversă și voi încerca să răspund contraargumentelor.

  1. II.                Creștinismul marinarilor versus creștinismul bensalemiților

         Este de notat faptul că Bacon stabilește de la bun început că toate personajele sale sunt     creștine, atât marinarii rătăciți în Mările Sudului, cât și locuitorii Bensalemului. Filosoful ignoră situația în care marinarii nu ar fi fost creștini și nu descrie modul în care bensalemiții s-ar fi comportat cu ei în acel caz, ceea ce indică registrul în care trebuie să privim această carte: Bacon se raportează numai la lumea creștină și sugerează, prin contrastul explicit și implicit dintre tradițiile și obiceiurile celor două tabere, că are în vedere punctarea diferențelor dintre  religia reprezentată de marinarii europeni și religia practicată de insulari, indicând clar superioritatea acesteia din urmă, pe care o propune implicit ca model de reformă religioasă. Însăși starea de minunare a marinarilor, pe care o au atunci când descoperă Bensalemul și modul de viețuire al bensalemiților, foarte diferit de al lor, deși sunt toți creștini (și implicit ar trebui să aibă mai multe obiceiuri comune care să stîrnească nu uimire, ci mai degrabă recunoaștere) ar fi un prim indiciu al faptului că Bacon intenționează să reliefeze superioritatea modelului de viață religioasă propus.

         Limba în care personajele comunică este spaniola, iar Spania era o țară eminamente catolică la vremea respectivă, lucru care ar justifica reflectorul baconian pe raportarea ei la celelalte culte religioase și la cunoașterea naturală. În societatea bensalemită descrisă de Bacon, evreul Joabin poate duce o viață liniștită chiar dacă este străin și cumva neintegrat în societate, în plus apar elemente din cultura musulmană, iar prezența acestora în Bensalem reprezintă un reproș la adresa intoleranței bisericii catolice în secolul anterior, care izgonise toti evreii si maurii numai cu un secol înainte și introdusese conceptul de “limpieza de sangre” (puritatea sangelui) prin care discrimina creștinii cu ascendență evreiască și musulmană.[3]

        Ne-am putea întreba de ce Bacon nu s-a oprit la limba italiană, sau poate latină, pentru a trimite chiar la inima catolicismului, la Roma și scaunul papal, dacă voia să atragă atenția asupra practicilor catolice cu care nu era de acord. Un răspuns ar fi tocmai pentru că demersul său critic ar fi fost prea evident, iar lumea catolică s-ar fi putut simți ofensată de scrierea sa. Pe de altă parte, limba spaniolă oferea un camuflaj perfect al intențiilor sale, având o dublă funcție:  putea trimite la fel de bine către lumea catolică, dar în același timp părea și în concordanță cu scenariul imaginat, dat fiind că Lumea Nouă, unde aparent este plasată Noua Atlantidă[4], fusese descoperită de marinarii spanioli sub conducerea lui Christofor Columb.

  1. III.             Critica subtilă la adresa practicilor catolice

          O subtilă critică la adresa simoniei și practicilor catolice de vânzare a indulgențelor este sugerată prin referirile baconiene la modul cum bensalemiții nu acceptă să fie “plătiți de două ori” pentru același lucru. În creștinismul originar există ideea că faptele bune sunt răsplătite de Dumnezeu și că n-ar trebui să fie urmate de o plată în lumea aceasta.                                                                                                                                                                                                                      Ospitalitatea și îngrijirea bolnavilor trebuie să țintească numai plata cerească, pare să spună răspicat Bacon prin refuzul insularilor de a primi cei douăzeci de pistoli oferiți de marinari pentru ajutorul lor creștinesc,[5] iar prin extensie, orice practică religioasă (iertarea păcatelor, de exemplu) nu ar trebui să presupună o plată în bani.

          De asemenea, alegerea Casei lui Solomon drept epicentru al activităților de cunoaștere desfășurate pe insulă este un reproș direct adresat scopurilor și practicilor religiei catolice.  Pentru a înțelege cum se servește Bacon de imaginea lui Solomon pentru a atrage atenția lumii creștine asupra scopului avut în vedere de Dumnezeu pentru omenire, e nevoie să ne reamintim ce spun scrierile biblice despre acest personaj. Solomon, împăratul iudeilor, posedă o înțelepciune deosebită, dobândită în mod miraculos ca urmare a unui vis în care este încurajat de Dumnezeu să ceară orice dorește.[6] Însă el nu cere bogății și viață lungă pentru el, ci cunoaștere și înțelepciune pentru a guverna poporul cu dreptate. Dumnezeu îl laudă pentru alegerea făcută și îi dă, pe deasupra, și ceea ce nu ceruse: bogății și slavă, ceea ce arată că el dorește în primul rând ca omul să fie preocupat de creșterea cunoașterii, nu de  lucrurile care i-ar asigura o stare de bunăstare materială. Dar cum Dumnezeu este neschimbător, putem trage concluzia că exact același lucru îl dorește și în prezent de la oameni: creșterea cunoașterii și înțelepciunea care rezultă din acest proces. Drept urmare, scopul instituției bisericești ar trebui să fie centrat pe susținerea producerii de cunoaștere naturală și pe folosirea rezultatelor în toate domeniile vieții pentru folosul omului, iar o religie care nu ține cont de acest lucru și se împotrivește progresului cunoașterii, arzând pe rug oamenii care contribuie la creșterea cunoașterii naturale, nu este fundamentată biblic, pare să sugereze Bacon prin alegerea Casei lui Solomon drept centru al activităților epistemice ale insularilor.

          De asemenea, în notele de subsol din “Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane”[7], Dana Jalobeanu arată că un alt motiv pentru care Bacon alege figura lui Solomon pentru a-și ilustra ideile cu privire la proiectul de reformă a cunoașterii este faptul că  Solomon nu este  un simplu înțelept, ci regele iudeilor, cel care are toată puterea administrativă și politică pentru susținerea unui proiect de asemenea anvergură.

         Această interpretare oferă cheia înțelegerii modelului de organizare al activităților derivate din producerea, păstrarea, utilizarea și răspândirea cunoașterii oferit de Bacon în această carte. Într-adevăr, numai un rege implicat activ în acest proces, el însuși preocupat de creșterea cunoștințelor personale va putea asigura reușita unui proiect de asemenea anvergură. Însă alegerea lui Solomon se justifică și prin prisma unei reforme religioase, în condițiile în care scopul bisericii ar trebui să fie încurajarea și susținerea cunoașterii, așa cum am arătat, dar și pentru faptul că Solomon a fost regele considerat de Dumnezeu vrednic de a-i construi un Templu care să adăpostească Chivotul Sfânt, validând prin această alegere faptul că voia sa este o creștere a cunoașterii naturii în paralel cu o creștere spirituală.

          Stephen A. McKnight merge mai departe și afirmă că putem vedea în descrierea Casei lui Solomon o iconografie a curții regelui James I, iar alegerea acesteia ar indica intenția lui Bacon de a trimite la o restaurare a adevăratei închinări. Reforma religioasă propusă de Bacon ar viza refacerea relației omului cu Dumnezeu, în concepția lui McKnight.[8]

          Howard White arată că Bacon era conștient și totodată preocupat de faptul că descoperirile științifice puteau avea importante consecințe politice[9], iar alegerea lui Solomon drept figură centrală a utopiei prezentate de filozof capătă noi valențe prin prisma acestui fapt.  Scopul cunoașterii în Casa lui Solomon ține de un registru mai degrabă practic, decât teoretic, căci tot ceea ce este descoperit urmează să fie utilizat pentru a extinde hotarele stăpânirii omului asupra naturii, nu se limitează numai la observarea și înțelegerea legilor naturale.

          “Scopul instituției noastre este cunoașterea cauzelor și a mișcărilor nevăzute ale lucrurilor, lărgirea granițelor stăpânirii omenești, cu scopul îndeplinirii tuturor lucrurilor posibile.”[10]

           Accentul pus pe practică este simțit și în domeniul religios, căci Bacon propune o reformă religioasă de ordin practic: mai multă trăire după principiile creștine așa cum au fost la începuturile creștinismului și mai puțină instituționalizare și formalizare a credinței, motiv pentru care mersul regulat la biserică, de exemplu, lipsește cu desăvârșire în Noua Atlantidă, în schimb, se subliniază spre finalul cărții că bensalemienii au obiceiul de a mulțumi lui Dumnezeu pentru creația minunată pusă la dispoziția omului.[11] Accentul pus pe  aplicarea efectivă a principiilor eticii creștine în viața de familie, de exemplu, este evident în textul comparării semnificației căsătoriei în cele două lumi, a marinarilor și a bensalemiților.

          Reflecțiile asupra acestui subiect au o nuanță pătimașă și reproșul este arcuit cu tărie spre permisivitatea vinovată a Europei în ceea ce priveștea acceptarea adulterului și tolerarea caselor care favorizează acest comportament necreștin. 

 IV.             Contraargumente 

          O posibilă respingere a interpretării formulate de mine poate fi luată în considerare în cadrul unei interpretări conform căreia Bacon propune separarea religiei de cunoașterea naturală, deci nu poate fi vorba de o reformă religoasă ascunsă sub faldurile simbolurilor religioase folosite în ficțiune, în consecință, nici de critică subtilă a catolicismului. Unul dintre filosofii care susțin că nu există nicio relație între filosofia naturală și religie în opera lui Bacon este John Briggs. El argumentează poziția sa susținând că Bacon însuși avertiza asupra pericolului grav de a amesteca religia cu filosofia naturală, pentru că se poate ajunge fie la negarea existenței lui Dumnezeu, fie la idolatrie și falsitate.[12] Un alt argument adus de Briggs este că știința bensalemiților datează dinaintea convertirii la creștinism [13] și că deci cunoașterea naturală se poate obține și în mod independent, fără a fi fundamentată pe o dogmă creștină.

         Un posibil răspuns la această interpretare ar fi că avertismentul lui Briggs putea foarte bine viza pozițiile extreme la care se putea ajunge prin combinarea celor domenii, dacă se exagera într-o direcție sau alta, fără să implice neapărat ideea că nu poate exista o relație între știință și religie într-o abordare echilibrată. Iar faptul că știința bensalemiților precede convertirea la creștinism ar putea foarte bine fi un argument în favoarea ideii de reformă religioasă în sensul sugerat de McKnight, anume o refacere a relației omului cu Dumnezeu, așa cum era de la începuturi. Chiar Solomon este dovada că omul a avut o relație cu Dumnezeu înainte de apariția creștinismului, iar Bacon propune revenirea la acel fel de relație pe care a avut-o regele iudeu.

 

  1.  Concluzie

           Am pornit în acest eseu de la ideea că descrierea modului în care este organizată societatea creștină din Bensalem constituie o critică implicită la adresa catolicismului și am arătat cum s-a folosit Francis Bacon de imagini și simboluri biblice în creionarea unei comunități în care cercetarea și cunoașterea naturală sunt la loc de cinste, pentru a demonstra că scopul religiei ar trebui să coincidă cu cel al comunității științifice, religia și știința nefiind altceva decât fațetele aceleiași monede.  În această grilă de interpretare, cercetarea naturii nu ar însemna altceva decât o modalitate de a-l cunoaște pe Dumnezeu,  iar acest lucru poate fi realizat mult mai bine în condițiile în care institutiile religioase ar avea drept scop principal producerea de cunoaștere naturală, bineînțeles, sub conducerea unui Solomon modern, mare iubitor de cunoaștere și înțelepciune.

   

Bibliografie primară:

Bacon F., Noua Atlantidă, traducere Dana Jalobeanu, editura Nemira &Co, București, 2007

Bacon, F., Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane, traducere Dana Jalobeanu și Grigore Vida, editura Humanitas, București, 2012

 

Bibliografie secundară:

Briggs, C. J., Bacon’s science and religion”, The Cambridge Companion to Bacon, New York, 1996: Cambridge University Press

McKnight, S., The Religious Foundation of Francis Bacon Thought, University of Missouri Press, Columbia, Missouri, 2006

White, H.,  Peace among the willows, Springer Science & Business Media, 1968

 

Articole:

 Woods, Damon, „Racial Exclusion in the Mendicant Orders from Spain to the Philippines”, The Journal of the UCLA Department of History, 11(0), 1991

 



[1] McKnight, The Religious Foundation of Francis Bacon Thought, University of Missouri Press, Columbia, Missouri, 2006, 13

[2] Briggs, „Bacon’s science and religion”, The Cambridge Companion to Bacon, New York, 1996: Cambridge University Press, 172

[3]  Woods, Damon, “Racial Exclusion in the Mendicant Orders from Spain to the Philippines”, The Journal of the UCLA Department of History, 11(0), 1991, 72

[4] Bacon, Francis, Noua Atlantidă, traducere Dana Jalobeanu, (ed. Nemira, Bucuresti, 2007), 54

[5] Idem, 60

[6] Este vorba de relatarea episodului din 1 Regi 3, 5-15

[7] Bacon, Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane, trad. D. Jalobeanu, G. Vida (ed. Humanitas, Bucuresti, 2012)

[8] McKnight, 2006, 13

[9]  White, Peace among the willows, (Springer Science & Business Media, 1968), 108

[10] Bacon, 2007, 141

[11] Idem, 158

[12] Briggs, 1996, 172

[13] Briggs, 1996, 193

 

Daniela Deaconu,  an III Filosofie, eseu Filosofie Naturală

Citate celebre despre creativitate

cliff-jumping

Creativitatea este distracția inteligenței.  Albert Einstein

Un aspect esențial al creativității este să nu te temi de eșec.  Edwin Land

Creativitatea este capacitatea de a pune ordine în haosul naturiiEric Hoffer

Un om creativ este motivat de dorința de a realiza ceva și nu de dorința de a-i învinge pe ceilalți. Any Rand

Este minunat când te vizitează  inpirația,  însă scriitorul trebuie să știe să abordeze subiectul și în restul timpului.  Leonard Bernstein

 

Creativitatea nu înseamnă să găsești un lucru, ci să faci ceva după ce l-ai găsit.  James Russell Lowell

Creativitatea necesită curajul de a renunța la certitudini.  Erich Fromm

Creativitatea înseamnă a lua elemente cunoscute și a le îmbina în moduri unice. Jacque Fresco

Inspiraţia vine din lucrurile care ne fac să suferim mai multRobert M. Hensel

Inspirația există, dar trebuie să te găsească lucrând.   Pablo Picasso

Dacă nu ești pregătit să greșești, nu vei scoate niciodată nimic original.     Ken Robinson

 

Falsificabilitatea, criteriu de demarcatie între stiintă și pseudostiintă

     

        (1.) Teoria falsificaționistă a fost formulată de Karl Popper ca urmare a reflecției sale asupra unor  întrebări pe care și le-a pus pentru prima dată în toamna anului 1919 cu privire la caracterul științific al oricărei teorii[1], cu intenția de a găsi criterii de demarcație între știință și pseudo-știință, nemulțumit fiind de concepția unanim acceptată la începutul secolului trecut, anume că metoda empirică inductivă (care se baza pe un șir de observații și experiențe) este cea care distinge între știință și pseudo-știință (sau metafizică). 

          Astfel, Popper instituie drept criteriu de demarcație între teorii empirice și neempirice ceea ce el numește falsificabilitatea (sau testabilitatea) unei teorii, văzută ca „un criteriu al caracterului empiric al unui sistem de enunțuri”[2].

         Teoria falsificabilității presupune, pe scurt, formularea unor situații sau evenimente specifice care, dacă s-ar produce, ar duce la invalidarea teoriei, precum și a unor predicții riscante care ar decurge din enunțurile de bază. El face o distincție binevenită între falsificabilitate și falsificare, aceasta din urmă fiind situația în care sunt acceptate efectiv enunțuri de bază care contrazic teoria. În concepția lui Popper, o teorie poate să fie falsificabilă, fără a fi în mod necesar falsificată vreodată. [3]

 

2.   Argumentul lui Popper în favoarea falsificaționismului

          Argumentul cel mai puternic pe care îl aduce Popper în sprijinul teoriei sale este, după părerea mea, faptul că inducțiile (inferențele bazate pe observații) nu ne pot asigura de caracterul științific al unei teorii, Popper arătându-și scepticismul cu privire la toate formele de confirmare altele decât logica deductivă. El respinge cu hotărâre logica inductivă[4] și afirmă că nu putem fi niciodată siguri de adevăr, ci doar ne putem apropia de el într-un grad mai mic sau mai mare, scopul științei fiind sporirea gradului de verosimilitudine.

         Cele patru teorii în vogă la vremea respectivă care i-au suscitat interesul în a stabili criterii precise de științificitate a unei teorii erau: teoria relativității a lui Einstein, marxismul, freudismul și psihologia individuală adleriană, ultimele trei fiind teoriile a căror pretenție de științificitate o problematizează. Pornind de la observația că ceea ce aveau în comun cele trei teorii erau puterea explicativă și atracția pe care o exercitau asupra oamenilor, el ajunge la concluzia că, practic, nu exista niciun eveniment sau comportament care să infirme vreuna din teoriile respective. Un psihanalist va susține că teoriile sale sunt confirmate atât în situația în care pacientul  primește interpretările sale, cât și în cea în care le respinge (respingerea fiind pusă pe seama mecanismelor de apărare ale pacientului sau a rezistenței sale), iar un marxist va găsi în orice ziar confirmări ale interpretării sale asupra istoriei – atât prin ceea ce se publică, cât și prin ceea ce nu se publică. „Orice s-ar fi intamplat, teoria era confirmată întotdeauna.” [5]declara contrariat Popper.

        În schimb, lucrurile stăteau diferit în privința teoriei relativității: Einstein a formulat o predicție  care stipula că datorită faptului că lumina este atrasă de corpurile grele (în speță soarele) în aceeași măsură ca și corpurile materiale, lumina unei stele din apropierea soarelui ar ajunge pe pământ în așa fel încât ar părea că steaua se mișcă atât față de soare, cât și față de alte stele. Lucrul acesta a putut fi confirmat în timpul expediției lui Eddington, care a permis efectuarea unor fotografii cu poziția stelelor în timpul eclipsei de soare din 1919 și compararea lor ulterioară cu fotografiile făcute în timpul nopții, putându-se calcula astfel distanțele față de Soare în cele două instanțe. Popper a considerat predicția lui Einstein „riscantă” pentru că putea fi infirmată de observațiile efectuate în timpul eclipsei.

           În urma acestor observații, filosoful trage concluzia că lipsa caracterului neinfirmabil al unei teorii o plasează automat în categoria pseudo-științelor, dat fiind că nu confirmările sunt acelea care dau valoare științifică teoriei (de altfel, confirmări se pot găsi destul de usor), ci faptul de a fi rezistat oricăror tentative ingenue de falsificare a ei. Singura excepție în care confirmarea era demnă de luat în seamă o constituia cazul în care aceasta rezulta în urma unei încercări serioase, dar eșuate, de a fi falsificată, situație în care era apoi considerată drept „dovadă coroboratoare.”[6]

           Testarea unei teorii este în strânsă legătură cu atitudinea critică (științifică, în opoziție cu cea dogmatică, pseudo sau preștiințifică, primitivă) care trebuie să caracterizeze omul de știință.   

           În opinia lui Popper, nu există un procedeu mai rațional de a progresa în cunoașterea  lumii în care trăim decât metoda încercării și erorii, a conjecturii și a infirmării.[7]

                    

3.  Contra-argumentul lui Newton-Smith

 

          Teoria falsificaționistă a stârnit mari controverse și mulți filosofi au adus diverse contra-argumente la aceasta, dar aici mă voi opri la argumentul lui Newton-Smith exprimat în cartea sa „Raționalitatea științei”, anume cel care se referă la acceptarea dovezilor coroboratoare în favoarea alegerii unei teorii față de o teorie rivală. Newton-Smith atacă pretenția lui Popper după care dovezile coroboratoare pot spori gradul de verosimilitudine al unei teorii nefalsificate.

         Newton-Smith reface argumentarea lui Popper [8] și arată că în condițiile în care pretinde că o teorie curentă are un grad de verosimilitudine mai mare decât una precedentă și, drept urmare, un grad mai mare de coroborare, aceasta fiind indiciul verosimilitudinii, atunci Popper folosește un argument inductiv îndoit: o dată pentru a stabili o corelație între coroborare și verosimilitudine și a doua oară pentru a stabili că știința modernă este mai aproape de adevăr decât cea din secolele trecute. În continuare, W.H. Newton-Smith  arată că, pentru a rămâne fideli sistemului popperian care respinge total logica inductivă, nu putem accepta în acest punct argumente inductive din moment ce le-am respins la început sau, altfel zis, dacă le acceptăm în cazul dovezilor coroboratoare, ar trebui să le acceptăm și în cazul teoriei inițiale. Astfel, nu se poate realiza o legatură între coroborare și verosimilitudine în sistemul deductivist al lui Popper și, în cazul acesta, metoda conjecturii și a respingerii formulată de el nu produce teorii cu grad de verosimilitudine mai mare, în consecință nu se poate vorbi despre un progres al științei.

         Concluzia lui Newton-Smith cu privire la teoria lui Popper este următoarea: „Vom vedea că el se confruntă cu următoarea dilemă distructivă: sau demersul științific este complet irațional (în termenii săi proprii), sau argumentele inductive, de tipul acelora pe care el le respinge trebuie dezvoltate în știință.”[9]

 

      4.   Argumentele lui Popper la obiecțiile lui Newton

 

           Sir Karl Popper se apără de acuzațiile de iraționalitate ale lui Newton-Smith -și nu numai- prin clarificarea concepției sale cu privire la progresul științific, într-un articol numit „Raționalitatea revoluțiilor științifice”, inclus în cartea „Mitul contextului”, progres pe care îl prezintă dintr-un punct de vedere evoluționist, pe modelul selecției naturale darwiniste (ca opus inductivismului), cu care are în comun metoda încercării și eliminării erorii prin criticism, metodă „care include severe probe și examinări empirice – mai precis încercări de examinare a eventualei slăbiciuni a teoriilor, încercări de respingere.” [10]

          Popper propune două criterii logice importante pentru a evalua rațional și obiectiv progresul științific, anume unul legat de potențialul de conflictualitate (o teorie nouă trebuie să contrazică puternic vechile teorii pentru a asigura caracterul revoluționar al progresului științei) și unul conservativ (teoria nouă trebuie să poată  explica succesul celei anterioare). [11]

         Prin introducerea acestor criterii el vrea să stipuleze clar că obiectivitatea și raționalitatea științei nu este totuna cu obiectivitatea și raționalitatea cercetătorului, care poate avea momente de inspirație nonrațională, intuitivă, dar fără ca aceasta să afecteze caracterul rațional al progresului științific.  El aduce exemplul unui matematician care poate avea un moment de inspirație estetică sau inconștientă a unei demonstrații, dar acest lucru nu înseamnă că demonstrația în sine va fi irațională și nu va fi examinată critic de către comunitatea științifică.

 

           De asemenea, în „Conjecturi și infirmări”, Popper deja explicase cum înțelege el conceptul de verosimilitudine și cum răspunde la întrebarea: “De unde ştii că teoria t2 are un grad mai ridicat de verosimilitudine decât teoria t1?’ [12], anume, că mai degrabă conținutul de falsitate dovedită este cel care stă la baza comparației gradului de verosimilitudine al teoriilor, nu confirmarea inductivă, așa cum explica Newton-Smith în capitolul “Popper-raționalistul irațional”.

         „Astfel, am spus adesea că preferăm teoria t2′ care a trecut anumite teste severe, teoriei t1′

care a eşuat in faţa acestor teste, deoarece o teorie falsă este cu siguranţă mai proastă decât una care, din câte ştim, s-ar putea să fie adevărată” [13](sublinierea îmi aparține).

 

5. Concluzie

 

              Teoria falsificaționistă formulată de Karl Popper reprezintă un moment de mare importanță în epistemologie, cu un impact decisiv asupra modului cum va fi privită atât cercetarea științifică, cât și omul de știință, din momentul publicării ei. Cu toate că a stârnit și mai stârnește numeroase critici, perspectiva sa rațională asupra științei a inspirat numeroși filosofi și cercetători din diverse domenii, care au acceptat falsificabilitatea drept criteriu de demarcație între știință și pseudo-știință. Newton-Smith nu este singurul filosof care arată că teoria falsificaționistă suferă de inconsistență, însă, în ciuda criticilor săi, Popper și-a menținut poziția cu privire la falsificaționism toată viața, încercând să răspundă tuturor obiecțiilor. Deși mai sunt  filosofi care afirmă că Popper nu a reușit să răspundă definitiv și fără echivoc tuturor contra-argumentelor aduse  diverselor aspecte ale teoriei formulate de el, contribuția sa la definirea unui criteriu de demarcație între știință și pseudo-știință, cât și teza verosimilitudinii și progresului cunoașterii științifice, îl situează printre filosofii cei mai citiți și apreciați ai secolului trecut și prezent.

             

 

 

 

 



[1] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 53

[2] Popper, K., Logica cercetării, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, trad. Flonta, Surdu, Tivig, pag. 117

[3] Ibidem.

[4] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 60

[5] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 55

[6] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 55

[7] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag.72

[8] W.H. Newton-Smith, Raționalitatea științei, Editura Științifică, București, 1994, trad. M. Dumitru, Bleoca, Botez, Nagăț, pagina 94

[9] W.H. Newton-Smith, Raționalitatea științei, Editura Științifică, București, 1994, trad. M. Dumitru, Bleoca, Botez, Nagăț, pag. 74

[10] Popper, K., Mitul contextului, Editura Trei, București, 1998, pagina 25

[11] Idem, pag. 34

[12] Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag.304

[13] Idem. 

 

Bibliografie:

 

Newton-Smith, W.H., Raționalitatea științei, Editura Științifică, București, 1994

Popper, K, Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002

Popper, K, Logica cercetării, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Popper, K, Mitul contextului, Editura Trei, București, 1998

 

Daniela Deaconu,  Facultatea de Filosofie, eseu la Epistemologie

 

Caracteristicile psihologice ale gândirii

GÂNDIREA– este un mecanism psihic de prelucrare secundară a informației și ocupă un rol central în psihologie. Intră în categoria activităților finalizate prin sarcini și presupune o serie de operații specifice:

-interpretarea situațiilor

-evocarea informațiilor pertinente

-producerea informațiilor

 

Centralitatea gândirii:

  • Gândirea este cea mai importantă  trăsătură distinctivă a psihicului uman, definitorie pentru om ca subiect al cunoașterii logice, raționale.
  • Gândirea produce modificări de substanță ale informației cu care operează, face saltul de la neesențial la esențial, de la particular la general, de la concret la abstract, exterior-accidental la interior-invariabil.
  • Gândirea antrenează toate celelalte mecanisme psihice în realizarea procesului cunoașterii cognitive, afectiv-motivaționale și volitiv-reglatorii.
  • Gândirea orientează, conduce, valorifică maximal toate procesele și funcțiile psihice, are rolul de stat major. Datorită gândirii, percepția devine observație, comunicarea informațională dobândește înțeles, se dezvoltă memoria logică, voința își precizează scopurile pe baza predicției. 
  • Gândirea are capacitatea de a-și reintroduce propriile produse (idei, teorii, concepții) în circuitul informațional , devenind un declanșator al unor noi procese intelectuale. 

 

Definițiile gândirii:

  1. Psihologia tradițională dă o definiție de tip descriptiv-explicativ: procesul psihic de reflectare a însușirilor esențiale și generale ale obiectelor, fenomenelor, relațiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract și cu scop, prin intermediul noțiunilor, judecăților raționamentelor. 
  2. Psihologia contemporană recurge la o definiție operațională: un sistem ordonat de operații de prelucrare, interpretare și valorificare a informațiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării și anticipării, subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulțimea celor inițial posibile. 

Richard Meyer se referă la 3 ipostaze ale gândirii:

  • Gândirea este cognitivă, dar este inferată în comportament.
  • Gândirea este un proces care implică o manipulare sau un set de operații asupra cunoștințelor din sistemul cognitiv.
  • Gândirea este direcționată și rezultă în comportamentul care rezolvă o problemă sau este orientat către soluții.

Caracteristicile psihologice ale gândirii:

  1. Caracterul informațional -operațional. Gândirea este un mecanism de prelucrare, interpretare și evaluare a informațiilor. Ea izolează generalul și necesarul, reproduce relațiile obiective, le construiește, anticipează posibilul și introduce relații noi pe baza anticipării, este o conectare și o corelare a informației prin categorizare și esențializare. 
  2. Caracterul mjlocit. Gândirea este mediată de informațiile stocate în memorie și evocate cu ajutorul acesteia. Cel mai pregnant este mijlocită de limbaj, care apare în dublă ipostază: ca instrument de exteriorizare a produselor gândirii și ca mijloc de asimilare, de preluare din afară a informațiilor. Gândirea este mediată și de propriile produse: asociații mintale, scheme și constructe mentale. Nu este doar mijlocită, ci multi-mijlocită.
  3. Caracterul mijlocitor. Gândirea mijlocește și influențează toate celelalte procese psihice, contribuind la accelerarea funcționalității și sporirea eficienței lor.
  4. Caracterul acțional– constă în schițarea mintală a acțiunilor: spre deosebire de animal, omul poate imagina și confrunta mintal încercările fără a le executa efectiv.  Gândirea izvorăște din acțiune și se finalizează cu ea și are funcție de comandă și control asupra desfășurării acțiunii.
  5. Caracterul finalist. Omul își stabilește scopul nu în timpul desfășurării activității, ci cu mult înainte de a trece la executarea ei. Când gândirea s-a finalizat într-o idee, se trece la raționalizarea ei. Omul nu gândește doar de dragul de a gândi, ci cu dublu scop: fie pentru a-și declanșa, organiza și optimiza propria activitate, fie pentru a justifica prin explicații și argumente acțiunile deja săvârșite. 
  6. Caracterul multidirecțional. Gândirea se întinde pe toate cele trei dimensiuni temporale. Mihai Golu (1976) spune că gândirea folosește informația despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informația despre trecutul și prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor. 
  7. Caracterul sistemic. Gândirea conține elemente structurate ierarhizate, între care sunt posibile o multitudine de combinații, fapt care îi asigură autoreglabilitatea. Ea poate fi redusă la un sistem cibernetic, deoarece dispune de toate cele 3 categorii de mărimi ale sistemului: a. mărimi de intrare (întrebări, probleme); b. mărimi de stare (mulțimea transformărilor informaționale); c. mărimi de ieșire (răspunsuri și soluțiile formulate). Mărimile de ieșire le controlează și reglează pe cele de intrare, asigurând conexiunea inversă. Relațiile dintre intrare și ieșire pot fi de tip determinist sau probabilist. 
  8. Caracterul hipercomplex provine nu doar din multitudinea și varietatea mărimilor implicate în realizarea lui, ci și din multitudinea și varietatea legăturilor dintre aceste mărimi. 

Proba tenacitatii

“Proba unui adevar bine asimilat e tenacitatea pastrarii lui in conditii potrivnice. Cat esti de capabil sa sacrifici si pentru cata vreme de dragul identificarii cu el?”

Andrei Plesu – “Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste”

.